PAVILION

Handlung. Despre producţia posibilităţilor.
Tocmai din cauza reţelei deja existente
de relaţii umane, cu nenumăratele ei
voinţe şi intenţii conflictuale, acţiunea nuşi
atinge aproape niciodată scopul; însă,
pe de altă parte, din cauza mediului
acesta, în care doar acţiunea este reală,
ea „produce”, cu sau fără intenţie, poveşti
într-un mod la fel de natural cum manufacturarea
produce lucruri palpabile.
Aceste poveşti pot fi apoi înregistrate pe
documente şi monumente, pot deveni
vizibile în obiecte utilizabile ori în opere
de artă, pot fi povestite, repovestite şi
transpuse în toate felurile de materiale.
(Hannah Arendt, Condiţia umană, 1958)
[14]
I. Handlung
de Felix Vogel
Există vreo diferenţă între acţiuni
şi poveşti? Termenul german Handlung
nu este menit să servească drept
traducere pentru ambele cuvinte, ci se
referă mai degrabă chiar la nivelul
semantic. Este imposibil să diferenţiezi
„acţiunile” de „poveşti”, căci ambele sensuri
sînt legate intrinsec unul de altul şi îl
generează unul pe celălalt. Exact
această ambiguitate a termenului
Handlung 1 trebuie subliniată şi valorizată
aici. A IV-a Bienală Bucureşti propune un
cadru experimental în care să se
studieze minuţios diversele moduri de
acţiune, posibilele sale evoluţii şi posibilităţile
acesteia. Va încerca să analizeze
diverse poveşti, intrigi întreţesute şi ficţiuni,
precum şi felul cum tot acest ansamblu
este dependent sau detaşat de conceptele
instrumentalităţii. Cum se propune
instrumentalitatea şi ce instrucţiuni
de punere în acţiune sînt necesare sau
trebuie elaborate? Vom analiza practici
care critică, rescriu, corectează sau nimicesc
naraţiuni constituite, precum şi
forme care se joacă aici cu setul de
condiţii necesare elaborării naraţiunilor şi
istoriei. Ne vom ocupa de apariţia
lucrurilor 2 în lumina aceea orbitoare ce se
revarsă dinspre spaţiul public. În cadrul
acestui proiect vom investiga şi felul în
care sînt produse asemenea posibilităţi
de acţiune, unde se produc ele, cum
poate interveni cineva asupra modelelor
încetăţenite şi cum pot fi generate alte (şi
noi) posibilităţi de Handlung. Decorul
proiectului de faţă va fi constituit, în chip
critic, pe organizarea urbană şi spaţială a
Bucureştiului, cu diversele sale straturi
istorice şi politice, încercînd astfel să
analizeze felul în care structurile şi arhitectura
acţionează ca intermediari, ca
agenţi care permit, interzic şi produc
Handlungen.
II. Sfera publică:
Acţiune, emancipare şi dezacord
Sfera publică - şi, prin urmare,
întreg ansamblul traiului nostru comun -
se structurează prin intermediul
diverselor forme de Handlungen. Tocmai
Handlungen au potenţialul necesar pentru
a face lucrurile vizibile, pentru a găsi o
formă de a comunica asta, astfel că
Handlungen sînt responsabile de
devenirea sferei publice. Cu alte cuvinte,
s-ar putea spune că absolut fiecare
schimbare şi fiecare mişcare se bazează
pe moduri de acţiune diferite, care trebuie
să fie narate. Cu toate acestea, nu tot ce
se întîmplă sau tot ce se povesteşte este
automat Handlung. În cartea sa Condiţia
umană, apărută în 1958, Hannah Arendt
distinge trei tipuri mari de activităţi
umane: munca, opera şi acţiunea 3 .
Conform opiniei lui Arendt, munca (truda)
corespunde corpului uman şi necesităţilor
vitale, în vreme ce opera „corespunde
caracterului nenatural al existenţei
umane” 4 . Acţiunea este „singura
activitate care se manifestă direct între
oameni, fără a fi intermediată de lucruri
sau de materie, şi corespunde condiţiei
umane de pluralitate” 5 , şi tot ea este şi
activitatea care permite pătrunderea în
spaţiul public. Această scurtă definiţie ne
arată că acţiunea este un concept foarte
deschis şi general, însă nu include toate
activităţile şi fiecare act de vorbire; în
plus, în ciuda tuturor similitudinilor existente
în gîndirea lui Arendt, ea nu consună
cu concepţia lui Aristotel despre
politică. Totuşi toate se întîmplă în spaţiul
public, prin urmare polis-ul grecesc încă
mai poate fi descris drept cea mai clară
împlinire a sa, cu împărţirea în oikos
(spaţiul gospodăriei private, pentru
muncă şi creaţie) şi agorá (spaţiul public
din polis, pentru acţiune). Vom vedea mai
jos cum s-au modificat parametrii spaţiului
public şi privat şi vom evalua posibilităţile
şi necesităţile reactivării lor. La
Arendt Handlung poate fi valorizat ca logică
interioară a emancipării, pentru că
face posibilă acţiunea politică şi găseşte
o formă prin care să o nareze.
O altă perspectivă interesantă -
care are atingere cu starea recentă a
democraţiei şi cu posibilităţile artei în
contextul dat -, una legată de cele spuse
mai sus, este concepţia lui Chantal
Mouffe despre aşa-numita „societate
post-politică” 6 . Analiza lui Mouffe îşi are
punctul de pornire în absenţa dezacordului.
Ea observă că există un model puternic
de consens, plasat în centrul politicii
actuale, şi susţine nu numai că nu există
alternative, ci şi că logica aceasta a
politicii consensului împiedică orice
formă de neînţelegere. Totuşi Mouffe
remarcă o dimensiune infinită a conflictului
şi antagonismului - pe care ea îl
[15]