PAVILION

eligiozitate ascunsă, pe care arhitectura
şi banii o împărtăşesc, o religiozitate ce
devine mai limpede atunci cînd
recunoaştem afinităţile tainice între aşanumitele
clădiri reprezentative şi
reprezentările vizuale ce caracterizează
multe confesiuni religioase - deşi nu pe
toate. Aceste afinităţi se bazează pe un
limbaj comun al „credinţei”. În măsura în
care criza financiară este în esenţă o
criză a credinţei, în sensul cripto-religios
de „credinţă” în anumite forţe superioare,
cum sînt pieţele financiare, ce se modelează
şi se reglează singure şi par independente
de controlul uman, dar sînt percepute
totuşi ca fiind benefice, acest limbaj
dobîndeşte putere de lege. În contextul
unui oraş ca New York-ul, martor al
unei privatizări accentuate a infrastructurii
sale materiale, precum şi a discursului
său civic, declaraţiile de credinţă ne oferă
o perspectivă asupra problemei raportului
abstract dintre arhitectură şi bani, înţeles
la un nivel filosofic.
De asemenea, ni s-a spus în
multe rînduri că jumătate din populaţia
planetei locuieşte în oraşe. Pe de altă
parte însă nu ni s-au spus prea multe
despre felul cum această dezvoltare a
oraşelor de pe întinsul globului alimentează
un alt gen de competiţie la
nivelul imaginarului urban. La acest nivel
oraşele sînt concepute în mare măsură
după tiparul ciclurilor naturale de creştere,
asemenea organismelor vii. Asta se întîmplă
de multă vreme şi se corelează cu
presupusele „legi” ce dirijează extinderea
nelimitată (şi de obicei nereglementată) a
diverselor economii locale, regionale şi
inter-regionale. Astfel, recenta competiţie
dintre dezvoltatorii imobiliari şi arhitecţii
din diferite oraşe pe tema construirii celei
mai înalte clădiri de pe planetă nu e doar
o problemă de orgoliu, ci şi o realizare
logică şi simbolică a mitului organicist al
[282]
creşterii nelimitate: e vorba de cel mai
înalt copac din pădurile instabile ale capitalului
expansionist.
Aşadar, pînă acum am prezentat
ideea „credinţei” cvasi-religioase în pieţe,
însoţită de un organicism economic -
prezumtiva „lege” naturală a expansiunii
concurenţiale nereglementate. Dar
esenţa filosofiei monetariste a lui Simmel
constă în interacţiunea reciprocă dintre
abstracţiune şi reificare. În prezentarea sa
banii sînt, pe rînd, ceea ce am numi azi un
semnificant flotant şi o formă socială (şi
teoretică) concretă. Din această perspectivă
putem numi banul o abstracţiune concretă.
Lăsînd la o parte tendinţa ambivalentă
a lui Simmel de a soluţiona contradicţiile
evidenţiate chiar de propria lui
lucrare, acest fapt este relevant în special
în descrierea pe care o face indivizilor
angajaţi într-un transfer de credit. El
spune despre asemenea indivizi că sînt
uniţi în ceea ce numeşte „o sinteză nouă,
mai abstractă şi mai cuprinzătoare”.
Sinteza respectivă este definită, în mod
paradoxal, prin creşterea distanţei şi prin
sporirea apropierii. În loc să îşi transfere
bunuri sau chiar bani gheaţă, aici oamenii
îşi transferă credit. Rezultatul este acela
că gradul de încredere dintre ei sporeşte
mai mult decît dacă ar fi schimbat între ei
nişte obiecte mai concrete. Iată cum
explică Simmel lucrurile:
„În tranzacţiile cu credite caracterul
nemediat al transferului de valoare
este înlocuit de o distanţă ai cărei poli sînt
ţinuţi laolaltă graţie încrederii, tot astfel
cum religiozitatea este cu atît mai intensă,
cu cît distanţa este mai mare... între
Dumnezeu şi sufletul individual, pentru că
astfel gradul de religiozitate ce se naşte e
unul maxim şi astfel distanţa dintre ei va fi
anulată.”
Astfel, cu cît pieţele sînt mai
abstracte - cu cît ne vine mai greu (să
zicem) să înţelegem pieţele de credit de
astăzi -, cu atît mai mare e nevoia lor de
emoţii precum încrederea, convingerea şi
chiar un gen de credinţă cvasi-religioasă
pentru a putea să funcţioneze. Mai mult,
aşa cum abstracţiunile concrete din
economia monetară i-au permis lui
Simmel să arunce o privire asupra vieţii
interioare, psihice, a individului modern,
metropolitan, tot astfel şi arhitectura,
analizată într-o manieră specifică, oferă
posibilitatea unei priviri asupra vieţii psihice
a locuitorului oraşului postmodern şi
post-metropolitan, o viaţă psihică ce, de
altminteri, s-a deplasat în mare măsură în
exterior, la lumina zilei.
Deşi s-ar putea crea impresia că
locuitorii a ceea ce Mike Davis numea
„planeta mahalalelor” rămîn relativ indiferenţi
la abstracţiunile matematice pe care
este clădită această economie, sînt şi ei
supuşi lor la nivel psihic, nu doar ca nişte
cantităţi depersonalizate. Să luăm, de
exemplu, Autoritatea pentru Refacerea
Mahalalelor (Slum Redevelopment
Authority - SRA) din Mumbai, care
supraveghează punerea în aplicare a
aşa-numitelor Planuri de Reabilitare a
Mahalalelor (Slum Rehabilitation
Schemes - SRS), cum este cel propus în
prezent pentru Dharavi, cunoscută drept
cea mai mare mahala din Asia. Mai întîi e
nevoie să înţelegem presiunea intensă ce
se exercită în Mumbai asupra proprietăţilor
imobiliare, căci ea stă la baza
efortului legislativ de stimulare a sectorului
privat în direcţia „soluţionării” masivei
crize a locuinţelor existentă în oraş, combinat
cu efortul concomitent de eliberare a
terenurilor valoroase pentru dezvoltări
imobiliare. Conform legii, SRA tratează
fiecare cartier de mahala existent înainte
de 1 ianuarie 1995 ca pe un ansamblu
protejat, iar fiecare locuitor al respectivului
ansamblu este eligibil pentru aşanumita
„reabilitare”. Reabilitarea se desfăşoară
după cum urmează (conform
descrierii făcute de SRA):
„1. Un minimum de 70% dintre locuitorii
eligibili dintr-un ansamblu periferic de
tipul mahalalei se asociază şi formează o
societate imobiliară cooperativă, în vederea
punerii în aplicare a Planului de
Reabilitare a Mahalalei (SRS).
2. Terenul aferent este folosit ca resursă
pentru SRS.
3. Locuitorii mahalalei aleg un dezvoltator
imobiliar pentru aplicarea SRS.
4. Dezvoltatorul investeşte resurse sub
forma banilor, a oamenilor şi a materialelor
pentru construirea de case gratuite
destinate locuitorilor mahalalei.
5. Dezvoltatorul este recompensat pentru
eforturile sale sub forma unei componente
gratuite din vînzare.”
Cu alte cuvinte, dezvoltatorul
este practic „angajat” de locuitorii mahalalei
într-un asemenea mod încît el îi
poate exploata legal, tratînd pretenţia lor
la adăpost ca pe o formă de proprietate
ce poate fi comercializată, nu ca pe un
drept politic administrat de stat. În schimbul
înlocuirii fiecărei magherniţe eligibile
cu o unitate de locuit de minimum 21
metri pătraţi (ceea ce totuşi ar însemna în
mod cert o îmbunătăţire concretă faţă de
situaţia existentă), dezvoltatorul obţine
drepturi de dezvoltare imobiliară pentru
50% din terenul ocupat de mahala. Iar
astfel de afaceri se încheie cu multe
manevre şi presiuni politice, pentru că
piaţa imobiliară din Mumbai le-a făcut pur
şi simplu profitabile şi este foarte probabil
ca tendinţa să continue şi în viitorul previzibil.
Pe lîngă faptul că a creat impresia
falsă că piaţa preia pur şi simplu o
sarcină a statului, cea de satisfacere a
nevoilor minimale ale populaţiei (ceea ce
[283]