PAVILION

lui Piaţa Universităţii, a fost ales preşedintele
organizaţiei. În anul următor, în
luna iulie, funcţia de preşedinte al Alianţei
Civice i-a revenit Anei Blandiana.
Blandiana fusese numită „golan onorific”
în timpul Pieţei Universităţii. În acelaşi
timp Emil Constantinescu, fost profesor
de geologie la Universitatea din Bucureşti
şi o voce prestigioasă a „Golaniei”, a
devenit vicepreşedintele organizaţiei.
Apariţia Alianţei Civice a fost primită cu
entuziasm, despre ea spunîndu-se că „îşi
are originile direct în Piaţa Universităţii,
urmăreşte susţinerea procesului de
democratizare şi marchează momentul
cînd intelectualii au început să înţeleagă
necesitatea implicării politice, în vederea
creării unei societăţi democratice” (Tariuc
1998, p. 7, „Alianţa Civică”). După un
marş de protest organizat în 13 iulie, pentru
a cere eliberarea celor arestaţi pe 11-
13 iunie, Ana Blandiana mărturisea: „Am
crezut că în Piaţa Operei or să vină doar
cîteva sute de masochişti. Atît de puţină
speranţă credeam că a mai rămas. [...] S-
a dovedit că mă înşelam: la marş au participat
în jur de 200.000 de oameni. Încă
mai exista speranţă. Iar dacă sute de mii
de oameni continuă să spere, atunci
cineva trebuia să le organizeze speranţa”
(Blandiana 1991, p. 92). În ziua de după
adunarea comemorativă de 21 decembrie
din 1990, în Piaţa Universităţii,
Partidul Naţional Liberal, Partidul
Naţional-Ţărănesc şi Partidul Social-
Democrat din România s-au unit şi au
format Convenţia Naţională pentru
Instaurarea Democraţiei (CNID). Alianţa
Civică a fuzionat şi ea cu Forumul
Democratic Antitotalitar, după care, în
decembrie 1991, CNID s-a aliat cu
Forumul Democratic Antitotalitar (Alianţa
Civică). După cum scria Zimmerman la
un an după evenimentele din Piaţa
Universităţii, „Alianţa Civică [un grup de
opoziţie cu o audienţă largă], care acum
un an nu exista, a organizat demonstraţii
comemorative. [...] Semnificaţia acestor
demonstraţii era de a arăta capacitatea
Alianţei Civice de a organiza şi coordona
acţiuni la nivel naţional” (Zimmerman
1991, p. 96). Fuziunile amintite au dat
naştere Convenţiei Democratice din
România (CDR). Emil Constantinescu a
devenit candidatul prezidenţial al CDR,
iar principalele sale acreditări nu erau
reprezentate de experienţa sa politică, ci
de faptul că era „un profesor universitar
din afara sferei partidelor politice, asociat
cu fenomenul Piaţa Universităţii şi membru
al unor importante organizaţii civice”
(Tariuc 1998). Victoria în alegeri a lui
Constantinescu a fost sărbătorită în
noaptea de 17 noiembrie, în Piaţa
Universităţii, de 80.000 de oameni care
fluturau steaguri şi strigau „Am învins!” În
discursul său din acea noapte
Constantinescu le-a spus oamenilor
adunaţi acolo: „În această piaţă ne-am
cîştigat libertatea. Această piaţă este kilometrul
zero al democraţiei în România”
(Chiriac 1997, p. 38).
Crearea CDR dovedeşte că
mişcarea Piaţa Universităţii nu a dispărut
odată cu protestul însuşi. Piaţa
Universităţii continuă să fie numită „o victorie
morală, chiar dacă scopurile concrete
ale protestelor n-au fost atinse
niciodată” (Cesereanu 2003), şi e văzută
în continuare ca un simbol al începutului
democratizării României. Dacă în primăvara
anului 1990 protestatarii din Piaţa
Universităţii îşi articulau cauza în aşa fel
încît să construiască o legătură cu revoluţia
din 1989, acum îşi articulau „înfrîngerea”
din Piaţa Universităţii în termeni
eroici. Procesul acesta de „articulare a
înfrîngerii” constă - după cum subliniază
Kim Voss - în „elaborarea unui «mit consolidator»
şi a unei explicaţii a înfrîngerii
care să lege eşecul prezent de triumfurile
viitoare, păstrînd vie speranţa, astfel încît
militanţii să poată mobiliza sprijinul
oamenilor atunci cînd se ivesc noi oportunităţi
politice” (Voss 1998, p. 139).
Această glorificare a Pieţei Universităţii,
în ciuda eşecului mişcării, pe termen lung
a ajutat opoziţia să organizeze şi să reorganizeze
nou-creata CDR. Mai mult,
fenomenul Piaţa Universităţii a menţinut
pregătită chiar Piaţa Universităţii pentru o
altă demonstraţie. Aşa se face că demonstraţiile
au continuat în Piaţa Universităţii,
chiar dacă intensitatea lor a scăzut: de
exemplu, în 21 decembrie 1990, în
octombrie 1991, în 26 aprilie 1992, în 1
decembrie 1993, în 16 decembrie 1993,
în 25 noiembrie 1994, în februarie 1999
şi în iunie 2003. De asemenea, nu este
lipsit de importanţă nici faptul că despre
fenomenul Piaţa Universităţii continuă să
apară în fiecare an diverse materiale în
publicaţii precum Cotidianul, România
liberă şi revista 22, sub titlul „Nu trebuie
să uităm”. E suficient să spunem că
memoria Pieţei Universităţii a
supravieţuit, iar identitatea ei a fost
rearticulată în cadrul unui proces democratic
care a luat din ce în ce mai mult
forma politicii obişnuite.
Factorii tradiţionali care au contribuit
la democratizare se regăsesc şi în
consecinţele Pieţei Universităţii. Mai întîi
democratizarea României a fost realizată
de „anumite grupuri care voiau ca o astfel
de schimbare să aibă loc şi erau dispuse
să facă eforturi susţinute ca s-o
ducă la îndeplinire” (McAdam et al. 2001,
p. 272). În al doilea rînd aceste grupuri -
printre care Alianţa Civică, Liga
Studenţilor, Grupul pentru Dialog Social,
precum şi alte organizaţii - au înţeles
necesitatea unei societăţi civile, care
anterior era „amuţită şi mutilată”
(Călinescu şi Tismăneanu 1991, p. 50).
Aceste noi grupuri şi organizaţii împlineau
astfel necesitatea de a impune
„reţele de încredere în interiorul societăţii”
(McAdam et al. 2001, p. 275). În al
treilea rînd aceste organizaţii au acţionat
ca nişte contra-elite şi s-au considerat în
opoziţie - în cele din urmă devenind chiar
oficial opoziţia - faţă de guvernul aflat la
putere (McAdam et al. 2001, p. 268).
Calea spre democratizare a fost totuşi
deschisă în decembrie 1989, cu dorinţa
explicită de a scăpa de dictatura comunistă.
După încheierea ei, unii români au
perceput noul guvern provizoriu ca pe o
ameninţare şi s-au temut de o întoarcere
la comunism înainte ca democraţia să
aibă posibilitatea să se materializeze.
Oricum, cauza celor care se opuneau
guvernului provizoriu a fost susţinută mai
bine de eşecul Pieţei Universităţii,
fenomen devenit mit, decît dacă
fenomenul s-ar fi transformat în acea a
doua revoluţie la care sperau protestatarii.
În plus, o parte din implicaţiile pe
termen lung - sau mai degrabă pe termen
foarte lung - ale acestui episod contestatar
o constituie presiunea exercitată în
prezent de diverse organizaţii ale societăţii
civile asupra guvernului României
pentru adoptarea unei legi a lustraţiei cu
repercusiuni juridice serioase. În
apelurile lor la decomunizare şi la un
„proces al comunismului”, organizaţiile
civice continuă să-şi extragă resursele
din Proclamaţia de la Timişoara şi punctul
8 al acesteia, pe care fenomenul Piaţa
Universităţii l-a făcut faimos (Cesereanu,
2005a). Mai mult, pe parcursul campaniei
electorale din 2004, organizaţii precum
Liga Studenţilor, Alianţa Civică şi Grupul
pentru Dialog Social s-au asociat şi au
[58]
[59]