PAVILION

tece au creat o continuitate spirituală
între revoluţia din 1989 şi evenimentele
din Piaţa Universităţii, din cursul anului
următor. Mişcarea Piaţa Universităţii a
adoptat pînă şi propriul ei imn, Imnul
golanilor, ale cărui versuri au fost cîntate
de la balconul catedrei de Geologie, în
timp ce mulţimea intona şi ea de jos: „Mai
bine haimana decît trădător,/ Mai bine
golan decît dictator,/ Mai bine huligan
decît activist,/ Mai bine mort decît comunist!”
După cum remarca Steinberg, ca şi
în cazul mişcării studenţeşti din Serbia, la
evenimentele din Piaţa Universităţii muzica
a servit şi „ca vehicul pentru un
protest social şi politic susţinut”
(Steinberg 2004). Această formă de
exprimare culturală a conferit evenimentelor
din Piaţa Universităţii un caracter
de spectacol, delimitînd în acelaşi
timp identităţile politice şi sociale ale
protestatarilor şi permiţîndu-le să
protesteze împotriva guvernului FSN.
Dacă identităţile politice apar atît în viaţa
socială obişnuită, cît şi în politica de contestare,
aşa cum susţin autorii lucrării
“Dynamics of Contention”, identitatea forjată
în Piaţa Universităţii aparţine „identităţilor
politice [care] îşi au originea sau
sînt specializate în contestare” (McAdam
et al. 2001, p. 135). Mai mult, în decursul
acelei perioade identitatea Pieţei
Universităţii a dobîndit un contur mai ferm
şi a avut parte de o clarificare a anvergurii
sale, fiind în mod categoric anticomunistă
şi adversară a guvernului acelei
vremi.
În cazul Pieţei Universităţii observaţia de
mai sus arată că protestatarii au interacţionat
unii cu alţii şi şi-au renegociat o
identitate independent de partidul politic
căruia i se devotaseră. Mai întîi au adoptat
noua identitate politică a Pieţei
Universităţii şi apoi şi-au dezvoltat loialitatea
faţă de această identitate. În plus,
au sistematizat graniţele pe care le-au
ocupat şi, cum afirmam mai sus, au numit
Piaţa Universităţii „zonă liberă de neocomunism”
şi Golania. Protestatarii din
Piaţa Universităţii şi-au transformat acţiunile
printr-o reacţie rapidă la mediul
politic. Şi-au ales drept scenariu revoluţia
din 1989 şi l-au modificat în aşa fel încît
să se potrivească la noile cerinţe politice.
Astfel au îmbunătăţit noile forme de acţiune
colectivă şi au rostit cuvinte care nu
mai fuseseră spuse înainte. Concomitent,
au reacţionat la plasarea lor în
cadrul reţelei de relaţii sociale
întruchipate de Piaţa Universităţii.
Fenomenul Piaţa Universităţii susţine
ipoteza că „o construcţie socială se manifestă
[...] în plan social şi nu în tainiţele
izolate ale minţilor individuale” (McAdam
et al. 2001, p. 135) şi că o mişcare de
protest poate da naştere, prin interacţiune
politică, la o nouă identitate politică.
Această identitate politică a
devenit şi mai vizibilă în acţiunile intelectualilor
din Piaţa Universităţii, cum ar fi
Ion Caramitru, Ana Blandiana, Octavian
Paler, Gabriel Liiceanu, Ovidiu Iuliu
Moldovan, Nicolae Manolescu, Marian
Munteanu, Dan Haulică şi mai ales Emil
Constantinescu, care au acţionat ca
reprezentanţi ai Pieţei Universităţii şi i-au
cerut preşedintelui Iliescu să accepte un
dialog între guvern şi protestatari, lucru
pe care Iliescu l-a refuzat (Cesereanu
2003). Mai mult decît atît, aceştia şi-au
asumat rolul moral de „a organiza speranţa”.
Conform spuselor lui Octavian
Paler, „în decembrie am lăsat deoparte
obişnuitul meu scepticism şi mi-am permis
să cred că ţara mea era în pragul
unui viitor democratic. Dar speranţele
mele au fost zdrobite [...] André Malraux
spunea odată că pentru a ajunge la curaj,
trebuie să organizezi speranţa şi asta trebuie
să facem noi, să ne organizăm speranţele”
(Paler 1990, p. 12). Totuşi rolurile
jucate de intelectuali în acel moment ne
permit să-i definim ca actori în cadrul
identităţii proaspăt create a Pieţei
Universităţii. În plus, persoanele respective
au ajuns să fie văzute drept principalii
actori ai Pieţei Universităţii, graţie
interviurilor şi editorialelor publicate de ei
în sprijinul fenomenului Piaţa Universităţii
(Roşca 1996). Aceste persoane, dintre
care unele nu fuseseră nişte figuri prestigioase
înainte de Piaţa Universităţii, şi-au
arogat „responsabilităţile şi evaluările
morale” (McAdam et al. 2001, p. 131), pe
care se cuvenea să le confirme chiar şi
după sfîrşitul Pieţei Universităţii. Această
componentă moralistă a făcut din actorii
Pieţei Universităţii nu doar un simbol al
opoziţiei faţă de FSN şi de comunism, ci
i-a transformat în ochii protestatarilor în
nişte simboluri ale valorilor liberal-democratice.
Dar, cum s-a văzut clar în 1996,
după alegerea în funcţia de preşedinte a
candidatului lor, Emil Constantinescu,
coaliţia asociată cu moştenirea Pieţei
Universităţii n-a prea reuşit să se ridice la
înălţimea propriilor standarde morale şi
politice.
Oamenii amintiţi aici au acţionat
cînd şi cînd ca purtători de cuvînt, apărători
şi susţinători ai Pieţei Universităţii şi
şi-au asumat sarcina de a elabora
răspunsuri la întrebarea „Ce este Piaţa
Universităţii?” şi „Ce pretinde Piaţa
Universităţii?” La începuturile Pieţei
Universităţii lucrurile erau mai simple, iar
răspunsul la întrebări se găsea în cîntec:
„Ne întrebaţi ce vrem aici,/ Dar ştie toată
ţara,/ Noi susţinem punctul 8/ De la
Timişoara” (Cesereanu 2003). Numai că
durata extinsă a demonstraţiei din Piaţa
Universităţii impunea noi teme şi explicaţii
pentru neîntreruptul protest maraton,
care avea susţinători - deşi în număr mult
mai redus - şi în alte oraşe din ţară
(Roşca 1996). Participanţilor li s-a cerut
să exprime proaspăt creata identitate
politică a Pieţei Universităţii. Nu-i de
mirare că respectivii participanţi trebuiau
să fie localnici ai Pieţei Universităţii, mai
ales fiindcă nu mai aveau cum să fie
membri ai unor partide politice, ci puteau
vorbi - şi sta - în Piaţa Universităţii doar
ca persoane particulare. Deşi aceşti
actori au rămas fideli ţelului Pieţei
Universităţii, acela de a nu se asocia cu
nici un partid politic, şi deşi au pomenit
îndelung despre „puritatea Pieţei
Universităţii şi despre caracterul ei
apolitic” (Roşca 1996), ei nu s-au unit în
jurul unei platforme politice comune şi, ca
o consecinţă directă, nici masele de
oameni din piaţă n-au făcut aşa ceva.
Alegerile din 20 mai 1990, defăşurate
după o lună de protest necontenit, au
găsit identitatea Pieţei Universităţii formată,
dar, nefiind structurată sub forma
unui partid politic, ea a rămas inofensivă
în plan politic.
Consecinţele: sfîrşitul Pieţei Universităţii
şi „situaţiile revoluţionare”
Rezultatul
Alegerile din mai 1990 s-au
dovedit catastrofice pentru protestatarii
din Piaţa Universităţii: cu un procentaj de
86.19%, Frontul Salvării Naţionale a
strîns 85% din totalul voturilor, în vreme
ce voturile opoziţiei s-au risipit între cele
73 de partide existente, plus cei cîţiva
candidaţi independenţi. O parte din eşec
se datorează faptului că Piaţa
Universităţii n-a reuşit să includă în miş-
[54]
[55]