PAVILION

Realism estetic, documente ficţionale şi
subiectivare. Alexander Medwekin.
Grupurile Medwedkin. Chris Marker
[162]
de Maria Muhle
Într-un dialog faimos dintre
Michel Foucault şi Gilles Deleuze asupra
raportului dintre intelectuali şi putere, dialog
desfăşurat în 1972, Foucault afirmă că
odinioară sarcina tradiţională a intelectualului
era să le spună adevărul celor care
nu îl înţelegeau încă şi în numele celor
care nu puteau să-l spună. 1 Prin urmare,
„conştiinţa şi elocvenţa” constituiau caracteristicile
tradiţionale ale intelectualului
politizat. Foucault se opune acestei caracterizări
şi susţine că „recenta renaştere” a
provocat o schimbare: „intelectualii înţeleg
că masele se pot descurca şi fără ei,
rămînînd totuşi bine informate. Masele pricep
foarte bine ce se întîmplă, totul le e
foarte clar, ba chiar înţeleg mai bine decît
intelectualii şi vorbesc suficient de
convingător”. 2 Şi totuşi priceperea politică
şi discursul maselor se confruntă cu un
sistem de putere care străbate întreaga
reţea a societăţii şi al cărui ţel este „să
blocheze, să interzică şi să invalideze discursul
şi cunoştinţele lor” 3 . Imaginea
tradiţională a intelectualului ca reprezentant
al „conştiinţei” şi al discursului este,
după Foucault, un element al acestui sistem
de putere. Prin urmare, el conchide
că „rolul intelectualului nu mai este acela
de a se plasa «un pic în faţă» sau un pic
«pe margine», astfel încît să poată rosti
adevărul tăcut al tuturor celorlalţi, ci e mai
degrabă acela de a lupta împotriva acelor
forme de putere în cadrul cărora el este
atît instrument, cît şi obiect din perspectiva
«cunoaşterii», a «adevărului», a
«conştiinţei» şi a «discursului»” 4 .
Foucault susţine că din acest
motiv teoria nu „exprimă, traduce sau
aplică” o practică, ci este ea însăşi o practică,
o practică locală şi regională, una
netotalizatoare. Astfel ea nu mai reprezintă
un motiv de luptă pentru un prise de
conscience, ci „o bătălie pentru subminare
şi pentru preluarea puterii, purtată cot la
cot cu cei care luptă” 5 . În rîndurile următoare
Deleuze îi recunoaşte lui Foucault
meritul de a fi fost primul care a luat în
serios „ruşinea de a vorbi în numele altora”:
„Vreau să spun că noi ne băteam joc
de reprezentare, spuneam că s-a terminat
cu ea, dar nu urmăream pînă la capăt
această transformare «teoretică» - adică
faptul că teoria cerea ca şi cei implicaţi săşi
poată exprima opinia dintr-o perspectivă
practică” 6 . Drept exemplu, Foucault
aminteşte de munca lor cu cei de la G.I.P.
şi specificitatea acelui prise de parole al
deţinuţilor: „Atunci cînd deţinuţii încep să
vorbească, ei au propria lor teorie despre
închisoare, pedeapsă şi justiţie. Ceea ce
contează cu adevărat este acest gen de
discurs împotriva puterii, contra-discursul
prezentat de deţinuţi [...] şi nu discursul
asupra infracţionalităţii” 7 .
1. Reprezentarea post-mimetică
Posibilitatea existenţei contradiscursului
evidenţiat de Foucault este,
aşadar, consecinţa faptului că, după cum
a spus Deleuze, „s-a terminat cu
reprezentarea”. Totuşi, după cum o să arăt
aici, asta nu înseamnă sfîrşitul reprezentării
în sine, ci sfîrşitul unei ierarhii specifice
a reprezentării şi, ca o consecinţă, a
disponibilităţii pe care o arată un anumit
realism de tip documentar faţă de ficţionalizări
şi stilizări. Aşadar, ceea ce ne
interesează pe noi este suspendarea
relaţiei ordonate dintre realitatea sau indivizii
reprezentaţi şi imaginile sau cuvintele
destinate să îi reprezinte. Această fracturare
a ordinii normative a reprezentării
are o valoare dublă: pe de o parte se
referă la sfîrşitul legitimităţii unui discurs
critic asupra unei situaţii specifice, relevantă
social, ce se bazează pe existenţa
figurii transcendente a unui erudit sau a
unui intelectual şi activist bine informat, iar
pe de altă parte evidenţiază o ruptură cu o
anumită tendinţă ierarhică specifică
reprezentării, manifestă în cîmpul esteticii.
A doua trăsătură permite apariţia a ceea
ce îmi place să numesc „realism estetic”:
o reprezentare în afara ierarhiilor
tradiţionale ale reprezentării, care stabilesc
ce se poate spune, în ce registru şi
de către cine. Eliberarea de imperativul
mimetic normativ implică o nouă tactică a
descrierii, care înlocuieşte primatul naraţiunii
evenimentelor majore cu descrierea
banalului în arbitraritatea sa (şi astfel se
înscrie într-o paradigmă biopolitică). În
urma desprinderii de fidelitatea mimetică,
descrierea realistă ajunge să accepte
diverse forme de ficţionalizare şi stilizare
şi lasă în urmă separarea strictă între logica
ficţională şi cea documentară. Astfel
ea descoperă o putere a semnificaţiei
„estetice” sau excesive în lucrurile în sine,
dar şi literaritatea limbajului ca potenţialitate
an-arhică a conexiunii simţirii (les
sens) cu semnificaţia (le sens), ceea ce
dispersează distribuţia univocă şi armonioasă
a locurilor şi spaţiilor în conformitate
cu aptitudinile şi acţiunile. Aşadar,
miza formelor realismului estetic este constituirea
unei scene politice, i.e. a unei
[163]