PAVILION

parte încă dispersate şi teribil de eterogene,
sînt anticipate de montajele complexe
şi constelaţiile de forme documentare
experimentale de astăzi.
Însă, repet, politicile lor nu sînt
determinate de conţinut, ci de formă.
Dacă vor încerca doar să imite standardele
corporatiste ale masivelor maşinării
de emoţii capitaliste şi naţionale, vor
ajunge să preia într-o anumită măsură şi
politicile lor. Sau, cum ar spune
Benjamin: modurile lor de traducere sînt,
concomitent, imediate şi nu suficient de
imediate. Formele documentare ar putea
să devină parte a comunităţii de materie
contemporane numai dacă vor traduce
incompatibilităţile, inegalităţile, rapidele
schimbări de viteză, dezarticularea şi ritmurile
buimăcitoare, dislocarea şi pulsaţiile
aritmice ale timpului şi numai dacă vor
bloca impulsurile vitale ale materiei şi le
vor amuţi prin inexpresivitate. Doar dacă
se ajunge la această formă de traducere,
expresia documentară va reflecta şi, în
consecinţă, va amplifica limbajul acestor
lucruri, care sînt tîrîte pe tot întinsul globului,
cu o viteză ameţitoare, în drumul
spre obiectificare, sau sînt iarăşi aruncate
şi părăsite, devenind gunoaie inutile.
Iar în urma reflecţiei asupra condiţiilor de
producţie în care se realizează traducerea
aceasta documentară, ar putea
apărea noi forme de sfere publice şi de
circuite de producţie postcapitaliste nonnaţionale.
Evident că tot ce spun aici nu se
aplică numai la forma documentară, ci şi
la celelalte limbaje ale practicii. S-ar
putea dezvolta o argumentaţie similară
asupra practicii curatoriale, care poate
traduce limbajul lucrurilor în moduri estetice
de relaţionare. Iar în ultimele cîteva
decenii am văzut cum fetişul obiectului
artistic a fost deconstruit şi i s-au analizat
[306]
retrospectiv raporturile de tip social şi de
alte genuri. Însă în acest domeniu e valabilă
şi o remarcă cu caracter de avertisment:
nu e suficient să reprezentăm pur
şi simplu acele raporturi ale obiectului
artistic. Traducerea limbajului lucrurilor
nu are legătură cu eliminarea obiectelor
şi nici cu inventarea colectivităţilor
fetişizate în locul acestora. Ea e legată
mai degrabă de elaborarea unor forme
de articulare surprinzătoare, care să nu
reprezinte moduri de viaţă precare sau
socialul ca atare, ci mai degrabă să prezinte
articulări ale obiectelor şi ale relaţiilor
acestora care să fie precare, riscante,
îndrăzneţe şi, în acelaşi timp, revoltătoare
şi care să poată totuşi deveni modele
ale unor viitoare tipuri de conexiune.
Dacă din concepţia lui Benjamin
despre traducere putem afla ceva, atunci
acel ceva e faptul că traducerea e în continuare
o activitate profund politică dacă
o punem în practică literal. Doar că trebuie
să ne mutăm atenţia de la conţinutul
la forma acesteia. Trebuie să ne
deplasăm centrul de interes de la limbajele
apartenenţei la limbajul practicii. Ar
trebui să nu mai aşteptăm ca ea să ne
vorbească despre esenţă, ci despre
transformare. Şi trebuie să ne amintim că
practica traducerii are sens doar dacă ne
conduce la extrem de necesarele forme
alternative de conexiune, comunicare şi
relaţionare, nu la noi moduri de înnoire a
culturii şi naţiunii.
Note:
1. Walter Benjamin, “Goethe's Elective
Affinities”, în Selected Writings 1913 - 1926,
coord. Marcus Bullock şi Michael W. Jennings,
trad. în engl. Stanley Corngold, Harvard
University Press (Bellknap), Cambridge,
Massachusetts, 1996, pp. 297-360.
2. Ibidem, p. 297.
[307]