PAVILION

izbuteşte să atingă ţelurile asumate de
organizatori şi participanţi, efectele sale
pe termen lung pot avea un impact considerabil
asupra evoluţiei politice ulterioare
în ceea ce priveşte efectele politice
şi „schimbările sistematice mai ample şi,
de obicei, mai durabile, atît la nivel structural,
cît şi cultural” (Giugni et al. 1999,
pp. xxi-xxiii).
În România sfîrşitul fenomenului
Piaţa Universităţii, care a culminat cu
agresiunea minerilor, a provocat două
dezvăluiri seci. Mai întîi, în ciuda legăturii
FSN-ului cu fosta conducere comunistă,
acest partid a cîştigat alegerile în mod
democratic şi cu o majoritate copleşitoare.
În al doilea rînd alegerile au arătat
clar că opoziţia a jucat rolul de opoziţie
doar ca idee. În realitate opoziţia politică
a fost practic inexistentă, deoarece nu a
reuşit să ofere o alternativă la FSN. Ca
reacţie la acest fapt, în toamna lui 1990
au avut loc „discuţii pentru organizarea
unei mişcări civice în România”, iar în 7
noiembrie s-a creat de facto Alianţa
Civică. Din perspectiva aceasta există
certe similitudini cu mişcarea studenţească
din Serbia, care s-a dovedit şi
ea un catalizator pentru crearea organizaţiilor
societăţii civile, cea mai cunoscută
din ele fiind Otpor. Otpor a candidat
la alegerile din Serbia din 2003 ca partid
politic, dar nu a obţinut decît 1.6% din
voturi la nivel naţional. A devenit totuşi o
organizaţie civică influentă pe plan internaţional,
ce promovează opoziţia faţă de
guvernarea nedemocratică în toată
Europa de Est. În cazul Pieţei
Universităţii centrul de interes al organizaţiilor
societăţii civile a rămas unul
intern. Astfel, mottoul Alianţei Civice a
devenit „Nu putem reuşi decît împreună”,
iar Marian Munteanu, un personaj care s-
a remarcat în primele zile ale fenomenucarea
sa toate clasele sociale, căci
majoritatea protestatarilor erau studenţi
şi intelectuali (Mungiu 1996, p. 352), iar
cei mai mulţi dintre ei erau bucureşteni.
Acesta este un element important în
explicarea înfrîngerii în alegeri, dar factorul
crucial a fost formulat de Nicolae
Manolescu, un membru al Convenţiei
Democratice Române (CDR): „Nu am
pierdut din pricina fraudelor, ci pentru că
nu am fost în stare să convingem electoratul
românesc că sîntem mai buni
decît ceilalţi” (Roper 2000, p. 75). După
alegeri „majoritatea formaţiunilor care au
participat la Piaţa Universităţii (Asociaţia
21 Decembrie, Liga Studenţilor, Grupul
pentru Democraţie etc.) s-au retras. [...]
Astfel, în urma acestui reflux, Piaţa
Universităţii s-a golit de o parte considerabilă
din golanii ei” (Tismăneanu 1990, p.
18). Protestatarii rămaşi au trebuit să se
confrunte nu doar cu forţele de poliţie, ci
şi cu minerii. 3 În această fază însă evidenta
legitimitate a protestatarilor a dispărut
complet, căci ziarele străine, precum
şi unele din cele naţionale, au afirmat
că democraţia înseamnă
recunoaşterea guvernului ales. Realitatea
dată aici ilustrează funcţia de certificare
din politica de contestare: în
absenţa unei susţineri şi a unei recunoaşteri
externe, protestele politice par mai
puţin legitime. În cazul Pieţei Universităţii
un astfel de declin al legitimităţii a subminat
rapid mobilizarea socială şi politică.
Totuşi un număr restrîns de
protestatari au rămas în Piaţa
Universităţii. În 11 iunie Iliescu a acceptat
să înceapă negocierile cu ei, dar acestea
au eşuat rapid. În 15-16 iunie preşedintele
proaspăt ales Iliescu, „în loc să
folosească instrumentele legale aflate la
dispoziţia sa, a apelat [pe postul public
de televiziune] la o forţă extralegală,
minerii din minele de cărbune, cărora lea
acordat binecuvîntarea lui prezidenţială
ca să dezlănţuie o teroare fără margini”
(Tismăneanu 1990, p. 3; Vasi 2004).
Astfel el „a dezlănţuit [...] mii de mineri
înarmaţi cu ciocane şi bîte, unii evident
beţi, care s-au năpustit asupra protestatarilor
şi asupra trecătorilor nevinovaţi”
(Osmani 1997, p. 4). Deşi năvala minerilor
constituie ea însăşi un episod contestatar
aparte, pentru scopurile studiului de
faţă ea marchează sfîrşitul violent al
evenimentelor din Piaţa Universităţii.
Protestatarii rămaşi au făst bătuţi cu
bîtele, cîteva dintre sălile catedrei de
Geologie au fost distruse, şase oameni
au fost ucişi şi mai bine de 560 au fost
spitalizaţi (Gheorghe şi Huminic 1999;
Vasi, 2004).
Protestul din Piaţa Universităţii
se numără printre cazurile care prezintă
multe elemente de contestare, dar nu se
transformă într-o revoluţie. Conform lui
McAdam, Tarrow şi Tilly, „dintr-o serie
amplă de situaţii revoluţionare rezultă
puţine exemple de reuşită” (McAdam et
al. 2001, p. 195). Deşi fenomenul Piaţa
Universităţii nu s-a transformat niciodată
într-o revoluţie autentică, acolo au existat
trei „situaţii revoluţionare” tipice. Mai întîi
avem „prezenţa contestatarilor [...] care
ridică pretenţii exclusive şi concurente la
controlului statului sau a unei părţi din el”
(McAdam et al. 2001, p. 197), materializată
din 22 aprilie încolo în fenomenul
Piaţa Universităţii, odată ce numărul
protestatarilor a tot crescut, ajungînd
pînă la 300.000 de persoane doar în
Bucureşti (Mungiu 1996, p. 352). În al
doilea rînd a existat şi „afilierea la acele
pretenţii a unui segment important de
populaţie” (McAdam et al. 2001, p. 197),
în special pentru că mulţi dintre protestatari
aparţineau elitelor sociale, politice
şi culturale din România. A treia situaţie,
„incapacitatea sau lipsa voinţei conducătorilor
de a suprima coaliţia alternativă”
(McAdam et al. 2001, p. 197), a fost şi ea
prezentă aproape pe tot parcursul
fenomenului Piaţa Universităţii. Iliescu nu
a acţionat pentru a opri protestul decît
mult după alegerile din 20 mai: minerii au
intervenit abia pe 13 iunie, după ce
majoritatea protestatarilor din Piaţa
Universităţii plecaseră (mai rămăseseră
aproximativ 250 de persoane) (Gheorge
şi Huminic 1999). Totuşi, în ciuda coexistenţei
acestor trei elemente revoluţionare,
fenomenul Piaţa Universităţii
nu a reuşit să continue revoluţia din 1989
şi nici nu a fost capabil să declanşeze
una nouă. Elementul care a schimbat
complet situaţia în Piaţa Universităţii a
fost reprezentat de alegerile din 20 mai
1990. Erau primele alegeri democratice
din România după mai bine de cincizeci
de ani, iar rezultatul lor nu putea fi compromis,
pentru că, la urma urmei, Piaţa
Universităţii se declarase permanent -
mai întîi prin Proclamaţia de la Timişoara,
iar apoi prin afirmaţiile principalilor săi
actori - conformă cu principiile democratice.
Într-un fel, Piaţa Universităţii nu a
devenit o revoluţie în toată puterea cuvîntului
în mare măsură pentru că, după 20
mai, s-ar fi transformat într-o adunare
antidemocratică, incompatibilă cu ţelurile
democratice asumate de ea.
Consolidarea: în ce fel contează fenomenul
Piaţa Universităţii
Impactul concret al mişcărilor
sociale şi al episoadelor contestatare n-
ar trebui evaluat exclusiv prin prisma
ţelurilor lor politice explicite. Chiar dacă
pe termen scurt un episod protestatar nu
[56]
[57]