PAVILION

chiar şi dezvoltatorii recunosc că e
imposibil la nivelul întregului oraş),
schema respectivă include şi o ciudată
contradicţie urbană şi arhitecturală. Ea nu
rezolvă cu adevărat conflictul de clasă
implicit, ci mai degrabă îl transformă întrun
principiu general. Un exemplu viu al
acestei situaţii îl oferă perechea de turnuri
rezidenţiale înalte, cu apartamente de lux,
proiectate de arhitectul Hafeez Contractor
pe un teren provenit din reabilitarea unei
mahalale plasate în cartierul Tardeo din
Mumbai. Nu avem de-a face cu o operă
arhitectonică foarte reuşită, căci în realitate
pentru Hafeez Contractor arhitectura
e mai mult un joc din care poţi cîştiga bani
decît o formă rafinată de artă. În cazul de
faţă jocul a constat în aplicarea eficientă
la faţa locului a legislaţiei SRA prin contrapunerea
cerinţelor socio-economice ale
pieţei imobiliare a locuinţelor de lux cu
cerinţele politice ale locuitorilor mahalalei.
Rezultatul este o fractură monumentală
creată exact pe locul mahalalei, care îi
desparte pe cei foarte bogaţi de cei foarte
săraci. Arhitectura clădirii, ce constă în
mare parte din ornamente din fier forjat,
neo-deco, în partea superioară şi uniformitate
funcţionalistă în partea inferioară,
e folosită concomitent pentru a provoca şi
pentru a acoperi fractura respectivă. Dar
lucrul cel mai important e acela că, în
ciuda poziţiei dominante ocupate de turnurile
gemene din proiect, arhitectura lor
şi cea a mahalalei „reabilitate” deasupra
căreia se înalţă acele turnuri le separă
tranşant unele de altele - şi nu doar din
pricina contrastului dintre opulent şi umil,
ci, în esenţă, din pricina contrastului dintre
o arhitectură (cea a turnurilor) care
încearcă să comunice şi o altă arhitectură
(cea a căsuţelor) care nu o face.
În mod convenţional situaţia de
mai sus s-ar descrie ca fiind un contrat
între figurativ şi abstract. Dar ar fi mai
[284]
corect să descriem secţiunea solidă şi
unitară a proiectului drept o abstracţiune
de un alt gen - un nivel superior de
abstracţiune faţă de abstracţiunile creditului.
Căci creditul, după cum tocmai ne-am
reamintit, e clădit în jurul încrederii, al
convingerii şi al unei credinţe cvasi-religioase
- în cazul de faţă credinţa că o
piaţă imobiliară va rezolva criza de
locuinţe din oraş. Mai mult, clasica
deplasare dinspre valoarea de utilizare
spre valoarea de schimb este abordată
într-un mod complet diferit. Valoarea de
schimb, sub forma proprietăţii de lux,
ajunge să pară capabilă să producă un
surplus de valoare de utilizare sub forma
adăposturilor utilitare. Această inversare,
care este şi principiul conform căruia
funcţionează multe parteneriate publicprivat,
adaptează propunerea politicoeconomică
ce stă la baza legislaţiei SRA,
repoziţionîndu-i pe locuitorii mahalalei (şi,
prin extensie, „publicul” în general) în
postura de beneficiari, cărora pieţele le
cer doar încredere şi credinţă. Astfel, fiind
autorizată de stat, piaţa preia controlul, ca
agent biopolitic par excellence, iar
locuitorii mahalalei sînt prinşi într-o
dilemă irezolvabilă, între paternalism şi
acumularea primitivă. Din perspectiva
unei Realpolitik urbane, ei sînt învrăjbiţi
unii împotriva altora şi sînt nevoiţi să
încheie un pact faustian pentru un surplus
de metri pătraţi, în funcţie de împrumutul
obţinut în urma ofertei de piaţă. Astfel,
luat ca un întreg, planul de reabilitare a
mahalalei poate fi prezentat drept un fetiş:
un obiect cvasi-religios cu aparente puteri
miraculoase care, asemenea domurilor la
fel de metafizice ale lui Fuller, este rezultatul
unui calcul raţional şi nu invers.
Nu contrariez pe nimeni dacă
sugerez că în oraşe precum New York-ul,
dar şi în restul lumii, arhitectura a devenit
tot mai mult un fetiş benefic pentru piaţa
speculaţiilor imobiliare. Ce ar putea contraria
este semnificaţia precisă a acestui
lucru. Fiind vorba de arhitectură, el
înseamnă clădiri care inspiră credinţă. Cu
alte cuvinte, înseamnă clădiri reprezentative,
iar forma lor degradată e ilustrată
paradigmatic de respectivele clădiri ale lui
Hafeez.
Industria culturală în care se
manifestă astfel de clădiri este administrată
estetic de un spectru larg de creatori,
spectru la al cărui capăt îndepărtat
se găsesc numeroşi arhitecţi „de marcă”,
cum ar fi Jean Nouvel sau Frank Gehry.
Şi, cu toate că fenomenul asociat acestei
realităţi, cel al arhitecţilor recunoscuţi
care lucrează cu mari dezvoltatori imobiliari,
nu este neapărat unul nou, în prima
decadă a secolului douăzeci şi unu el a
fost ridicat la rangul de normă de tip nou.
Ideea că arhitectura nu numai că se poate
manifesta ca formă de artă în cadrul
pieţelor imobiliare globale, ci chiar este
încurajată de acestea, nu mai reprezintă
excepţia (marcată, de exemplu, de
asocierea dintre I.M. Pei şi dezvoltatorul
imobiliar William Zeckendorf de la sfîrşitul
anilor 1950), ci a devenit un loc comun.
Cel mai coerent arhitect care a studiat
sau a menţionat problema de mai sus
rămîne Rem Koolhaas. Dar în cazul de
faţă pînă şi ironia conştientă a lui
Koolhaas e limitată la reflectarea identificării
general acceptate a arhitecturii cu
capitalul financiar, cum se întîmplă cu
imaginativa şi totuşi concilianta parodie
realizată de firma sa ca răspuns la dorinţa
impusă de piaţa imobiliară de a extinde la
maximum terenul zonelor rezidenţiale,
respectînd planurile zonale stricte, ce
apare într-o propunere de proiect recent
pentru 23rd Street din Manhattan.
Confruntaţi cu un asemenea
moloh, ne vedem nevoiţi să ne întrebăm
cum funcţionează de fapt arhitectura -
mai ales ca operă de artă proiectată pentru
o piaţă imobiliară urbană de arhitecţi
precum Koolhas. Dar am făcut deja aluzie
la începuturile unui răspuns şi, în consecinţă,
la începuturile a ceea ce am
putea numi filosofia unui oraş contemporan,
scrisă dintr-o perspectivă arhitecturală.
Azi arhitectura funcţionează în
continuare aşa cum a făcut-o de milenii:
ca fetiş, ca obiect cu puteri speciale, unde
cel mai bun exemplu este acela de obiect
religios, cum sînt sutele de temple, biserici
şi alte monumente religioase ce constituie
temelia oricărui canon arhitectural, fie
el occidental sau de orice alt tip.
Dar ce înseamnă să înţelegem
relaţia dintre arhitectură şi capital drept
una - fie şi parţial - religioasă? Înseamnă
(iarăşi) că această relaţie nu e doar o
chestiune de patronaj (cu dezvoltatorul în
postura de client) sau de analogie (adică,
să zicem, virtualitatea arhitecturii contemporane
imită cumva virtualitatea ştiinţelor
financiare contemporane), deşi ambii factori
sînt prezenţi în ecuaţie. Şi nici nu
înseamnă pur şi simplu doar că
Arhitectura (cu A mare), oricît ar fi ea de
costisitoare, e considerată azi profitabilă,
în conformitate cu un model ce promite
venituri mai mari pe metru pătraţi decît cel
inventat de fapt în anii 1980 în Houston
de dezvoltatorul Gerald Hines, în colaborare
cu Philip Johnson. Înseamnă în
schimb că, aşa cum s-a văzut la proiectul
SRA al lui Hafeez Contractor, arhitectura
a devenit mai mult decît un obiect util
transformat într-o marfă în sensul anterior,
marxist, al cuvîntului.
În condiţiile industrializării din
Europa, Simmel şi interpreţii săi, inclusiv
critici din Şcoala de la Frankfurt ca
Benjamin şi Kracauer, au fost preocupaţi
de creşterea gradelor de abstracţiune ale
economiei monetare şi în special de
sporirea distanţei dintre indivizii umani şi
[285]