PAVILION

Tactica falsei migraţii 1
[100]
de Doina Petrescu
Ţara Oaşului este o regiune din
nordul României, aproape de frontiera
dintre România, Ucraina şi Ungaria.
Ţăranii din Oaş reprezintă o nouă categorie
sociologică de falşi migratori, care
operează cu o identitate socială dublă şi
o economie dublă. Ei au migrat iniţial în
căutare de lucru, însă au descoperit că
pot profita de schimbarea temporară a
ţărilor de domiciliu şi de intrarea într-un
sistem juridic diferit.
Deşi şi-au păstrat locuinţele din
România, aceşti oameni pleacă periodic
în Occident pentru a obţine statutul de
„azilant politic”. El le permite să recolteze
beneficiile financiare şi sociale acordate
azilanţilor şi, concomitent, să-şi menţină
în funcţiune economia gospodăriei de
acasă. În cazul cererilor de azil în Franţa,
ajutorul social constă în 1.200 de franci
pe lună 3 , adică dublul salariului lunar
mediu din România. Mai mult, cei care
cer azil politic au dreptul să vîndă în
locuri publice L’Itinerant, ziarul editat de
persoanele fără adăpost, şi astfel să mai
cîştige un venit suplimentar variabil, în
funcţie de numărul de exemplare vîndute.
Cererile lor de azil politic sînt
respinse imediat ce sînt procesate oficial,
dar procedura respectivă durează cîteva
luni. Astfel migratorii au suficient timp ca
să facă din excursia lor o vizită „profitabilă”.
Iar în sezonul următor aici va veni
un alt membru al familiei, care va continua
să susţină bugetul casnic în acelaşi
mod.
În comparaţie cu modelul clasic
de migraţie, noul migrator est-european
nu mai încearcă să se stabilească în
oraşele occidentale, ci caută oportunităţi
şi cîştiguri de moment, care să poată fi
transferate şi reciclate în cadrul
economiei lor de acasă. Aceşti migratori
sînt atraşi de modelul occidental şi, în
egală măsură, îl şi resping. Ei subminează
legile şi regulile din societăţile
Europei Occidentale, interpretîndu-le şi
exploatîndu-le în avantajul lor. Prin intermediul
practicilor lor subversive, inventează
noi modele spaţiale şi noi forme de
mobilitate. Introduc elemente noi de
dinamică, negociind graniţe şi deschideri
între noile economii, noile politici şi
rămăşiţele sociale ale vechii divizări bipolare
a Europei. Acest fenomen social
recent ţine în egală măsură de ordinea
socio-economică arhaică şi de cea nouă,
ulterioară ei, şi depăşeşte simpla dihotomie
comunist-capitalist. Este o structură
mutantă, ce corespunde realităţilor
cotidiene ale unei Uniuni Europene în
expansiune. În acelaşi timp, practicile lor
spaţiale dau naştere unor moduri de viaţă
alternative şi ocupă o poziţie importantă
în condiţiile actualei mobilităţi sociale şi
economice din Europa.
Economia dublă a falsului
migrator funcţionează în cadrul unei legi
fenomenologice care alternează stabilitatea
cu instabilitatea, legalitatea cu ilegalitatea,
vizibilitatea cu invizibilitatea.
Logica de a deveni invizibil pe timpul unui
sezon în Europa de Vest e dublată de o
logică secundară, cea de a expunerii şi
reprezentării pe parcursul părţii estice a
ciclului. În satele lor natale falşii migratori
îşi etalează prestigiul social şi reuşita
economică printr-o acumulare progresivă
de case şi de bunuri. 4
Liniile de trecere
Deleuze îşi începea articolul
„Politics” cu următoarele cuvinte: „Ca
indivizi şi ca grupuri, sîntem făcuţi din linii
cu un caracter foarte divers” 5 . De fapt,
vrînd să diecute despre politică, Deleuze
vorbeşte despre linii ca metaforă suficient
de abstractă şi de complexă ca să cartografieze
întregul cîmp social, să-i
traseze contururile, graniţele şi devenirile.
Liniile pot cartografia felul în care
„viaţa se desfăşoară permanent după
cîteva ritmuri şi cîteva viteze” 6 diferite.
Ele conturează fracturile individuale şi
rupturile colective în cadrul segmentării şi
eterogenităţii puterii. Liniile sînt asociate
întotdeauna cu geopolitica. Ţările sînt
făcute şi ele tot din linii. Liniile frontierelor
ţin de convenţii, de coduri şi reguli, nu de
raporturi.
Migratorii sînt produsele frontierei.
Ei le traversează, le agresează
porozitatea, le ridiculizează seriozitatea
politică, dar în acelaşi timp au nevoie de
ele, fiind atraşi, ca întotdeauna, de ceea
ce se află pe partea cealaltă. Codurile şi
regulile cer subversiune, aşa cum şi frontierele
cer să fie trecute, ocolite şi încălcate,
fapt care creează, la rîndul lui, alte
genuri de linii. „Ocolirea pare să apară
din ideea clară că există «drumul drept».
Cînd cineva spune linie, se gîndeşte
implicit la drept şi corect”, conchide
Deligny în contextul lucrului sau cu copiii
autişti. 7 Migratorii au cerut întotdeauna
„drepturi la ocolire”. O cartografiere a
existenţei lor ar include ocoliri şi transgresări.
De la o frontieră la alta, de la o
Fiecare cultură proliferează la margine. 2 [101]