PAVILION

obiectul readymade. De fapt în acest
context critic conceptul de readymade se
extinde pînă ce incorporează, în principiu,
toate elementele „readymade” din
cadrul unei opere, inclusiv materialele
artistice obişnuite, cum e vopseaua produsă
industrial. 21 În această privinţă şi în
măsura în care reproduce o poziţie
politică determinată din exterior, însuşi
elementul politic al operei de artă poate fi
conceput în cadrul paradigmei anti-artei
elementelor readymade. Totuşi funcţia sa
critică, proprie artei autonome, operează
doar atîta timp cît elementul (dependent)
anti-artistic implicat aici se opune incorporării
în concepţia despre artă a instituţiei
artei. Din momentul în care este
incorporat aici, elementul anti-artistic
iniţial va deveni el însuşi un promotor
pozitiv al artei - de aici şi funcţia afirmatică
a artei - şi îşi va contrazice funcţia critică
iniţială. Astfel (ca să dăm un exemplu),
odată ce un element artistic determinat
politic, cum este critica instituţională,
ajunge să fie recunoscut ca un gen al
artei (autonome), el îşi pierde funcţia sa
anti-artistică şi devine un promotor al
instituţiei pe care o critică - devine afirmativ
prin intermediul caracterului său
(acum compromis) de aspect critic. În
acest sens raporturile dintre elementele
autonome şi cele dependente dintr-o
operă de artă sînt cu adevărat dialectale:
în anumite condiţii specifice fiecare din
ele se poate transforma în opusul său.
De exemplu
Haideţi să luăm cîteva exemple.
One thing (Un lucru, 1965) de On Kawara
(fig. 1) este un caz exemplar de artă
autonomă şi politică, în care elementul
politic funcţionează formal ca un element
anti-artistic din cadrul operei, menit mai
degrabă să-i asigure decît să-i nege
autonomia. Lucrare crucială din punct de
vedere formal, cu combinaţia sa între
monocromatism ca „moment transgeneric
sau postgeneric al actului picturii” şi
forma cuvîntului scris cu majuscule ca
„mimesis al autocriticii avangardei” 22 , One
Thing exploatează posibilităţile oferite de
cadrul monocrom ca decor pentru sloganele
pancartei şi ale panoului - în triptic
- ce urmăresc să definească momentul
său, 1965, din perspectiva unui singur
subiect: escaladarea de către Statele
Unite a războiului din Vietnam. Aici simplitatea
ei declarativă (ONE THING -
1965 - VIET-NAM) se dublează, ca
declaraţie politică şi reducţionism formal,
iar data însăşi, 1965, duce povara aniversară
a propriei sale dublări politice: 6
august 1965 a însemnat a douăzecea
aniversare a bombei de la Hiroshima.
Această dublare - escaladarea bombardamentelor
americane în Vietnam ca
repetiţie simbolică a Hiroshimei - e cea
care singularizează evenimentul, transformîndu-l
exact în acel „un lucru” ce
defineşte semnificaţia politică a lui
„1965”. Pe de altă parte fiecare panou
poate fi citit pur formal, ca o pictură cu
cuvinte, negativă în sens imanent (graţie
semnificaţiei sale lingvistice), deşi acestea
reproduc concomitent idealul modernist
al autosuficienţei formale a picturii
însăşi. (Aici avem un caz exemplar de
conciliere reflexivă, în cadrul operei de
artă, a primelor două periodizări ale contemporaneităţii,
menţionate mai sus).
În evoluţia creaţiei lui On
Kawara, One Thing reprezintă tranziţia
de la tipul de experiment formalist din
Nothing, Something, Everything (Nimic,
ceva, totul, 1964) - o schiţă în creion a
lucrării „SOMETHING” - la şirul de „picturi
de date” („date paintings”) cunoscut sub
numele de seria Today (Azi), începută în
4 ianuarie 1966 şi care a continuat vreme
de paisprezece ani, pînă în decembrie
1979. Picturile de date calendaristice
reproduc principiul din One Thing -
fiecare dată este simbolică pentru un
eveniment anume -, dar la nivel cotidian,
nu anual. Numai că, în vreme ce în One
Thing evenimentul este prezentat în interiorul
picturii („VIET-NAM”), în picturile
seriei Today nu este pictată decît data, în
vreme ce acel „one thing” căruia îi corespund
evenimentele din acea zi,
reprezentat de un ziar - o rămăşiţă deictică
a zilei înseşi -, este de obicei inclus
în cutia care conţine pînza pictată. În
seria Today cu picturi de date ziarul fracturează
unitatea picturală a lucrării cu
mult mai multă pregnanţă decît semnele
numerice şi lingvistice din interiorul picturilor.
Reducerea semnificaţiei din interiorul
picturii exclusiv la data calendaristică
scoate în evidenţă principiul repetiţiei, ce
funcţiona doar pe ascuns în One Thing.
Acel „un lucru” din 1965 era acelaşi lucru
ca şi în 1945: bombardarea populaţiei
civile din sud-estul Asiei de către armata
Statelor Unite. În temporalitatea serială a
picturilor de date lucrurile se schimbă:
repetiţia de aici produce şi, concomitent,
neagă semnificaţia istorică, reducînd-o la
simpla ei structură repetitivă.
Semnificaţia politică este risipită de-a lungul
seriei de picturi, deoarece fiecare pictură,
luată în parte, îşi extrage semnificaţia
în egală măsură din ritmul temporal
căruia îi aparţine (ceea ce se repetă este
structura simplă a „cotidianului”) şi din
specificitatea zilei respective. Astfel, seria
de picturi Today este în principal o meditaţie
asupra temporalităţii istorice a
modernităţii şi asupra incapacităţii picturii
ca mijloc de comunicare de a face altceva
decît să gesticuleze negativ la adresa
reprezentării modului de experienţă
istorică implicat de ea: reducerea experienţei
istorice la un cotidian de tip jurnalistic.
One Thing are o semnificaţie mai
clar individualizată. Este o operă de artă
autonomă singularizată, cu valoare
politică.
Spre deosebire de aceasta, o
altă lucrare despre războiul din Vietnam
(şi împotriva lui), afişul celor de la Art
Workers’ Coalition, litografia color Q. And
Babies? A. And Babies (Întrebare: Şi
copiii? Răspuns: Şi copiii, 1970, fig. 2), ni
se prezintă ca o operă de artă politică şi
dependentă. Funcţia politică este
momentul său dominant din cadrul logicii
producţiei. Şi totuşi ea păstrează suficiente
calităţi formale şi intelectuale
legate de arta autonomă a vremii sale
pentru a se evidenţia, în cadrele acestui
gen de afiş mediatic, ca operă de artă
produsă în masă. Cea mai marcată din
aceste calităţi este montarea didactică a
„mesajului” său, uciderea copiilor de
către militarii Statelor Unite, care se
deduce din imagine ca semnificaţie
esenţială a sa, pe baza structurii simple,
de tip „întrebare şi răspuns”, a textului
supraimprimat. Structura imită atît interogaţia,
cît şi conferinţa de presă, incluzînd
astfel şi o trimitere implicită la opusul ei,
managementul informaţiei - acea disimulare
care este o condiţie ideologică a
statelor democratice implicate în desfăşurarea
unui război. În acelaşi timp, ea
aminteşte şi de catehism, forma dialogală
a ritualului religios, adoptată pe parcursul
secolului al xIx-lea de sectele politice
revoluţionare. 23 Într-un plan mai general,
trimite la nivel formal înspre primele utilizări
politice ale fotomontajului, adică în
anii 1920 şi 1930, în Uniunea Sovietică şi
Germania. Pe ansamblu, calităţile lucrării
[142]
[143]