PAVILION

deoarece conţine o rămăşiţă din cuvîntul
Domnului, cel care a creat lumea prin
cuvînt. Pe de cealaltă parte avem limbajul
uman, care poate fie să recepţioneze,
să amplifice şi să articuleze acest limbaj
numind lucrurile, fie să clasifice, să categorizeze,
să stabilească şi să identifice
componentele sale prin ceea ce
Benjamin numeşte limbajul judecăţii.
Dacă ar trebui să judecăm
această alăturare în lumina dezbaterilor
mai recente, am putea spune şi că traducerea
poate avea loc în interiorul a
două sfere diferite, cunoscute sub
numele de putere şi forţă - sau, mai
preţios, potestas şi potentia. Cum limbajul
lucrurilor este încărcat de potenţial,
limbajul oamenilor poate încerca fie să se
cupleze la acest potenţial, fie să devină
un instrument al forţei. Şi astfel traducerea
are loc concomitent în modul
creaţiei şi în cel al forţei, iar de obicei
ambele moduri sînt combinate unul cu
altul.
Şi astfel politica se desfăşoară
în formele în care are loc traducerea între
limbajul lucrurilor şi limbajul oamenilor. În
cel mai rău caz, această relaţie poate lua
forma unei dictaturi epistemologice.
Faptul că oamenii au hotărît să
stăpînească lucrurile şi să le ignore
mesajul a dus la dezastru în Babilon.
Dacă începem să le ascultăm iar, ar
însemna să facem un prim pas înainte în
vederea creării unui limbaj comun, care
să nu-şi aibă rădăcinile în presupoziţia
ipocrită a unităţii omenirii, ci a unei comunităţi
materiale mult mai generale. În
acest caz traducerea nu reduce la tăcere
limbajul lucrurilor, ci îi amplifică
potenţialul de schimbare.
Este limpede acum că, din
această perspectivă, traducerea este
extrem de politică, deoarece se referă
direct la problemele puterii din interiorul
formării limbajului. Ea este interesată de
raporturile oamenilor cu lumea ca întreg.
Se ocupă de apariţia practicii şi a limbajelor
ce îi corespund acesteia. Astfel,
Benjamin leagă traducerea direct de putere
- uitîndu-se la forma traducerii, nu la
conţinutul ei. Respectiva formă de traducere
va decide dacă şi în ce mod limbajul
lucrurilor, cu forţele şi energiile
implicite lui şi cu puterile lui productive,
este sau nu supus schemelor de putere/
cunoaştere ale formelor umane de
guvernare. Ea decide dacă limbajul uman
creează subiecte stăpînitoare şi obiecte
supuse sau dacă se confruntă cu energiile
lumii materiale.
Deşi s-ar putea ca asta să pară
ceva complet nepractic, lucrurile stau
exact invers. Am putea spune chiar că
majoritatea acţiunilor umane sînt implicate
constant în acest proces de traducere.
Daţi-mi voie să vă prezint un exemplu
foarte clar de traducere de acest gen,
din limbajul lucrurilor în cel al oamenilor.
Este un exemplu de formă documentară.
Forma documentară ca traducere
O imagine documentară traduce
în mod evident limbajul lucrurilor în limbajul
oamenilor. Pe de o parte ea este ancorată
puternic în tărîmul realităţii materiale.
Ea participă însă şi la limbajul oamenilor,
mai ales la limbajul judecăţii, care obiectivează
lucrul într-o întrebare, îi stabileşte
înţelesul şi elaborează categorii stabile
de cunoaştere pentru a-l înţelege. Este
pe jumătate vizuală, pe jumătate vocală,
este concomitent receptivă şi productivă,
interogativă şi explicativă, participă la
schimbul de lucruri, dar în acelaşi timp
îngheaţă raporturile dintre ele în interiorul
imaginilor statice vizual şi conceptual.
Lucrurile se structurează înăuntrul
formelor documentare, însă formele documentare
structurează şi ele lucruri.
Este de asemenea limpede cum
funcţionează politica traducerii lui
Benjamin în ceea ce priveşte imaginea
documentară. În exprimările documentare
lucrurile pot fi tratate fie ca
obiecte, ca mărturii ale planurilor oamenilor,
fie pot fi supuse limbajului judecăţii
şi, astfel, luate în stăpînire. Am numit
odată această condiţie „documentalitate”,
adică maniera în care documentele controlează
crearea puterii/cunoaşterii şi se
implică în proces. O altă posibilitate este
aceea ca forţele, care organizează raporturile
dintre ele, să fie canalizate în vederea
transformării lor. De asemenea,
forma documentară se poate lăsa sedusă
sau chiar copleşită de vraja limbajului
lucrurilor - deşi, după cum vom vedea,
aceasta nu e neapărat o idee bună. Dar,
în esenţă, în modul acesta se articulează
raportul dintre potestas şi potentia în
cadrul formei documentare. Este vorba
de raportul de tipul productivitate vs. verificare,
nesemnificant vs. semnificant,
realitate materială vs. interpretarea lor
idealistă.
Dar un lucru trebuie înţeles
foarte limpede: utilizarea limbajului
lucrurilor pe teritoriul formei documentare
nu este totuna cu folosirea formelor realiste
pentru reprezentarea lor. Aici nu e
deloc vorba de reprezentare, ci de actualizarea
a tot ceea ce au de zis lucrurile
în prezent. Iar o asemenea acţiune nu
ţine de realism, ci mai degrabă de
relaţionare - e o problemă de prezenţă şi,
astfel, de transformare a relaţiilor sociale,
istorice, dar şi materiale, care influenţează
lucrurile. Iar dacă ne concentrăm
mai degrabă pe acest aspect al
prezenţei, nu pe cel al reprezentării,
depăşim şi nesfîrşita polemică asupra
reprezentării, care a blocat teoria documentară
într-un punct mort.
Puterea lucrurilor
V-aţi putea întreba însă în
primul rînd de ce Benjamin e atît de
ataşat de limbajul lucrurilor. De ce spusele
lucrurilor acelea ar fi atît de importante?
Haideţi să lăsăm deoparte argumentul
pe care îl oferă Benjamin însuşi în
text: acela că în vraja mută a lucrurilor
străluceşte cuvîntul lui Dumnezeu. Deşi
sună poetic, e mai degrabă o expresie a
perplexităţii pompoase a lui Benjamin şi
abia apoi o explicaţie convingătoare. Să
ne amintim în schimb rolul pe care îl
capătă obiectele materiale în gîndirea lui
Benjamin ceva mai tîrziu, cînd el începe
să decodifice modernitatea în principal
prin filtrarea gunoaielor rămase în urma
ei. Obiecte modeste şi chiar mizerabile
devin hieroglife în a căror prismă
întunecată raporturile sociale zac congelate
şi fragmentate. Ele sînt înţelese ca
noduri în care tensiunile unui moment
istoric se materializează într-o străfulgerare
a conştiinţei sau iau forma grotescă a
unui bun de consum fetişizat. Din
această perspectivă un lucru nu e niciodată
doar ceva, ci o fosilă în care zac
pietrificate o constelaţie de forţe. În
opinia lui Benjamin, lucrurile nu sînt niciodată
doar nişte obiecte inerte, nişte articole
pasive sau nişte cochilii moarte,
aflate la dispoziţia privirii documentare.
Ele sînt constituite din tensiuni, forţe şi
puteri ascunse, pe care le schimbă permanent
între ele. Deşi convingerea
aceasta are atingere cu gîndirea magică,
conform căreia lucrurile sînt investite cu
[302]
[303]