PAVILION

fără a dezvolta complet ideea, ele au fost
deplasate într-un plan diferit, la care arhitectura
oferă acces doar în mod indirect.
Aşadar, nu ne putem mulţumi să comparăm
lobby-urile de hotel din Pudong-ul
anului 2000 cu lobby-urile de hotel din
Berlinul anilor 1930. Trebuie să interpretăm
arhitectura şi forma urbană nu
doar ca pe o mărturie materială tangibilă
a abstracţiunii vieţii moderne, ci şi ca pe o
abstracţiune în sine.
Să luăm, de exemplu, oraşele
Mumbai sau New York. În multe privinţe,
aceste două oraşe condensează modurile
de acţiune a ceea ce am putea numi
imaginarurile financiare ale globalizării,
pe care le putem gîndi ca pe o transformare
a ceea ce Simmel numea
Nervenleben sau “viaţa mentală” a
metropolei moderne. Imaginarurile financiare
sînt construţii culturale prin care circulă
alte construcţii culturale, cum sînt
„banii”, „creditul” şi „arhitectura”. Toate
imaginarurile aparţin tărîmului practicii
sociale, iar modul în care utilizez acest
termen se bazează pe elaborarea sa în
operele unor personalităţi precum
Cornelius Castoriadis, Benedict
Anderson, Arjun Appadurai şi Charles
Taylor. Taylor a fost cel care a evidenţiat
în mod special dimensiunile practice a
ceea ce el numeşte „imaginaruri sociale
moderne” în procesul de structurare a
instituţiilor sociale într-un mod care să le
permită acelor instituţii să funcţioneze. O
astfel de instituţie este „economia”, dar
acţiunile a ceea ce numim „instituţia imaginară
a arhitecturii”, în special în ceea ce
priveşte experienţa de sorginte socială a
„economiei” ca instituţie socială, colectivă,
nu sînt încă foarte bine studiate.
Pentru început trebuie să
lămurim clar ce urmărim atunci cînd extindem
noţiunea de imaginaruri sociale -
care trebuie, la rîndul ei, înţeleasă ca
[280]
ansamblu al tuturor modurilor în care o
societate se imaginează astăzi ca societate
- în zona practicilor culturale sau
estetice cum este arhitectura. Asemenea
practicilor sociale, practicile culturale ne
ajută să definim clar ce vrem să spunem
atunci cînd vorbim, de exemplu, de capitalul
financiar, considerat în general un
element esenţial în modelarea „oraşelor
globale” şi a „mega-oraşelor”. Capitalul
financiar curge în egală măsură printre
zgîrie-nori şi printre mahalale. Prezenţa
ori absenţa lui defineşte aceste forme
materiale, dar este şi definit de ele.
Deoarece reprezintă materia brută din
care se creează ceea ce Appadurai
numeşte „peisaje financiare” (finanscapes),
capitalul financiar reprezintă
mult mai mult, dar şi (graţie caracterului
său de abstracţiune) mult mai puţin decît
suma serviciilor şi a bunurilor materiale
pe care le comercializează făţiş. Este întradevăr
imaginar, deşi într-un sens foarte
real şi pramatic, nu în sensul unei simple
iluzii ideologice. Circulă în moduri diferite
în Mumbai, New York ori São Paulo, construind
relaţii între diverse oraşe în timp
ce defineşte unicitatea relativă a
fiecăruia, precum şi diversele conflicte şi
comunităţi existente în fiecare oraş. În
această privinţă - şi în altele - arhitectura
şi urbanismul formează un singur element
în complexa reţea de practici culturale ce
fac ca globalizarea financiară - şi, prin
extensie, şi crizele sale - să fie în primul
rînd nu doar vizibilă, ci şi imaginabilă (şi
astfel posibilă). Sau, mai tranşant, în
oraşele contemporane construirea şi circulaţia
semnificaţiei culturale prin intermediul
arhitecturii şi al altor forme estetice
este mai degrabă o caracteristică fundamentală
a proceselor politico-economice,
nu un efect secundar al lor.
Dat fiind acest schimb permanent,
caracteristici definitorii ale unui loc
înlocuiesc şi sînt înlocuite permanent cu
axiome generale, într-un proces ce poate
fi descris cel mai bine în manieră
filosofică. Aici mă refer iarăşi la Simmel, a
cărui operă conţine în ea multe elemente
ce pot fi numite filosofice. Astfel, faimosul
său eseu din 1903, Metropola şi viaţa
mentală, extrapolează o serie de principii
referitoare, în general, la metropola modernă
(şi, pentru el, occidentală), pornind
de la caracteristici empirice ale vieţii metropolitane
timpurii. Aceste caracteristici
includ agitaţia permanentă, energia nervoasă,
deplasarea mecanică şi un simţ
acut al abstracţiunii, asociat cu economia
monetară. În opinia lui Simmel, ele determină
un soi de reacţie psihologică arhetipală
a locuitorului metropolitan, pe care o
numeşte „atitudine blazată”. Apoi, într-un
eseu la fel de important, apărut în 1908,
Simmel îl numeşte drept purtător al acestei
atitudini pe „străin”, o figură urbană
prototipică, care, după cum scrie Simmel,
„vine astăzi şi stă mîine”, fără a se stabili
cu adevărat acolo şi fără a se adapta.
La rîndul lor, astfel de idei se
fundamentau pe argumentele elaborate
de Simmel în lucrarea sa de căpătîi din
1900, Filosofia banilor. Aici el susţine că
formele de schimb monetar abstract, asociate
cu capitalismul industrial, îşi au
echivalentul într-o reificare generalizată a
experienţei urbane cotidiene, ce reflectă
„caracterul calculat al vremurilor moderne”.
Evenimentele recente de pe pieţele
lumii, dependente de proprietăţi imobiliare
sau financiare, ar trebui să dovedească
limpede relevanţa filosofiei „banilor” propuse
de Simmel în contemporaneitate,
deşi e la fel de clar că azi vorbim mai
degrabă de o criză a creditelor decît de
una monetară. Ar fi însă o greşeală dacă
ne-am mulţumi să înţelegem evenimentele
respective, precum şi contextul
istoric în care s-au manifestat, ca pe un
gen de determinism economic crud, conform
căruia nemiloasele realităţi economice
au pătruns în cele din urmă dincolo de
ecranele fantasmagorice ale globalizării,
materializată prin construcţii metafizice de
genul „clădirilor reprezentative”, foarte
vizibile în locuri ca Dubai ori Abu Dhabi.
Am putea în schimb să studiem mai atent
codurile arhitecturale şi urbane unde se
face vizibilă logica sau sintaxa economiei
globale, pe care acum o putem descrie
drept o sintaxă a creditului. Asta deoarece
în recenta fază de creştere economică
accelerată relaţiile existente între cele
două forme de abstracţiune, arhitectura şi
creditul, au modelat felul nostru de a
înţelege oraşul contemporan într-o
măsură mult mai mare decît pe vremea lui
Simmel.
În New York, ca şi în alte locuri,
unul din rezultatele acestei restructurări
discursive a fost ridicarea dezvoltatorului
imobiliar privat la un statut cvasi-mitic,
aşa cum s-a întîmplat după 11 septembrie
2001, cînd dezvoltatorul şi proprietarul
Turnurilor Gemene, Larry Silverstein, s-a
bucurat de atenţia dezlănţuită a canalelor
mediatice. Şi, cum s-a întîmplat ulterior şi
cu concursul de proiecte arhitecturale
pentru Ground Zero, fetişizarea dezvoltatorului
a fost însoţită de o ridicare similară
(dacă putem s-o numim astfel) a arhitectului
la statutul de star de cinema, mai
ales în cazul aşa-numiţilor „arhitecţi de
marcă”, care populează azi scena internaţională.
În general relaţiile dintre aceste
două fenomene sînt foarte prost înţelese:
afirmarea dezvoltatorului şi afirmarea
arhitectului de marcă merg mînă în mînă,
dar nu doar în sensul că unul este clientul
sau angajatorul celuilalt. Un lucru mult
mai semnificativ, pe care vreau să-l argumentez,
pornind de la Simmel, e acela că
afirmarea acestor două figuri reprezentative
este legată întrucîtva de o anumită
[281]