Nr. 3(38), 2010, septembrie (PDF) - Biblioteca judeţeană "Petre Dulfu"

34 SEPTEMBRIE 2010
160
EMINESCU -
FAMILIA ROMÂNÃ
sirii de sine este salutar pentru cã e singurul
remediu, în poezie, la nestatornicia tuturor lu -
crurilor, la posibila pierdere, risipã de sine în
aceastã instabilitate generalã ºi totalã a lumii; ºi
în Ecclesiast se vorbeºte de rezervã faþã de toate
cele ale lumii, deci de detaºare de ele, în schimb
însã, ºi cu aceasta anunþând celelalte douã teme
menþionate, se face îndemn la luare aminte la
statornicia lucrurilor lui Dumnezeu, singurele
de care omul trebuie sã se ataºeze dacã nu vrea
sã sufere, sau mai bine zis, singurele de care
omul înþelept trebuie sã se ataºeze pentru cã el,
prin utilizarea discernãmântului, ºtie de ce tre -
buie sã se ataºeze ºi de ce nu.
Iatã ce zice Ecclesiastul: „Mi-am dat sea -
ma cã tot ce a fãcut Dumnezeu dureazã în veci.
Nu e nimic de adãugat ºi nimic de scãzut. Dum -
nezeu a fãcut astfel pentru ca în faþa Lui sã te
temi” (3:14). Aceastã temã anunþã o alta, tipicã
atât Ecclesiastului cât ºi Proverbelor lui Sol o -
mon: „Frica de Dumnezeu este începutul în -
þelep ciunii”.
Este de notat cã, în concordanþã cu Eccle -
siastul, contextul gen eral al Glossei, aºa cum se
vede el mai ales în strofele 4-9, nu indicã rezervã
faþã de lume ca ºi creaþie divinã, ci faþã de lumea
oamenilor, aºa cum o cunoaºtem fiecare ºi cum
a fost ea întotdeauna, lume în care oamenii îºi
trãiesc viaþa ca actorul rolul pe scenã: „Cãci
aceloraºi mijloace/ Se supun câte existã/ Lu mea-i
veselã ºi tristã [...] Alte mãºti, aceeaºi piesã…”
II. Deºertãciunea sau zãdãrnicia
Ideea generalã a Glossei este coincidentã
cu cea a Ecclesiastului: Vanitas vanitorum, om -
nia vanitas („Deºertãciunea deºertãciunilor, toa -
te sunt deºertãciune”) (1:2), sau altfel spus, tot
pe limba Ecclesiastului, „toate sunt deºer tãciune
ºi vãrsare de vânt” (2:11).
Cuvântul „toate”, se înþelege, se referã la
toate ale lumii acesteia sau ale lumii oamenilor,
nu la toate ale lumii lui Dumnezeu. Faþã de
prima, ni se predicã din nou detaºarea, în ambele
cazuri ºi la Eminescu ºi la Ecclesiast; faþã de a
doua, ni se predicã ataºarea, la Eminescu, în
discursul despre tran scen dent, în imaginea re -
gãsirii eului autentic, regãsit pentru cã pierdut ºi
recuperat, ex act ca în pilda fiului risipitor. 1
Aceastã idee a deºertãciunii, a zãdãrniciei,
este foarte clar exprimatã în Glossã: „Tot ce-a
fost ori o sã fie/ În prezent le-avem pe toate/ Dar
de-a lor zãdãrnicie/ te întreabã ºi socoate”. ªi, în
paralel, Ecclesiastul: „Am vãzut toate lucrurile
care se fac sub soare ºi iatã, toate sunt de ºer -
tãciune ºi vânare de vânt” (1:14).
Totuºi, deºertãciunea în sine e una, ºi re -
ali zarea ei de cãtre om, conºtientizarea ei, e alt
lucru. Aceastã realizare a deºertãciunii lumii ºi a
atitudinii adecvate ce trebuie luatã în con se -
cinþã, reprezintã un alt punct comun între Glossã
ºi Ecclesiast, de data aceasta legat de comparaþia
dintre înþelept ºi nebun.
Dincolo de diferenþele de interpretare, ne -
semnificative, de altfel, iatã cum este ea pre -
zentatã la Eminescu: „Nu spera când vezi mi -
ºeii/ La izbândã fãcând punte/ Te-or întrece
nã tã rãii/ De ai fi cu stea în frunte;/ Teamã n-ai,
cãta-vor iarãºi / Între dânºii sã se plece/ Nu te
prinde lor tovarãº/ Ce e val, ca valul trece”. ªi
iatã Ecclesiastul: „ªi am zis în inima mea: Pre -
cum un fapt i se întâmplã unui nebun, aºa mi se
va întâmpla ºi mie; ºi atunci, de ce ne-am mai
ostenit ªi am mai grãit în inima mea: De vreme
ce nebunul vorbeºte din prisosul lui, înseamnã
cã ºi aceasta-i tot deºertãciune. Cãci amintirea
înþeleptului alãturi de nebun nu se va întâmpla
vreodatã de vreme ce în viitor pe toate le va
acoperi uitarea. ªi cum va muri înþeleptul lao -
laltã cu nebunul” (2:15-16).
Dar iatã ºi o altfel de comparaþie, de data
aceasta mult mai aproape de sensul în care apare
ea în Glossã. Zice Ecclesiastul: „Înþeleptul îºi
are ochii în cap, dar nemintosul [nebunul, în
traducerea lui Bartolomeu Anania] umblã în în -
tu neric” (2:14). ªi iarãºi: „ªi am vãzut cã înþe -
lepciunea covârºeºte nebunia aºa cum lu mina
covârºeºte întunericul” (2:13). Eminescu zice:
„Teamã n-ai, cãta-vor iarãºi/ Între dânºii sã se
plece/ Nu te prinde lor tovarãº/ Ce e val, ca valul
trece”.
În sfârºit, un alt text ec cle si as tic, teologic
de data aceasta, care merge în consens cu
Glossa: „Când îi fãgãduieºti lui Dumnezeu o
fãgãduinþã, nu întârzia sã o plineºti, cãci voia
Lui nu se aflã în cei nebuni” (5:3). Cu alte
cuvinte, nu te prinde cu nebunii tovarãº, cum
zice Eminescu, pentru cã deºi ei vor încerca sã te
tragã în cercul lor, trebuie sã-nþelegi cã ei trec ca
valul ºi Dumnezeu nu-ºi pune voia în ei.
III. Înþelepciunea sau discernãmântul
O altã idee comunã Glossei ºi Eccle sias -
tului este aceea, invocatã deja, a utilizãrii discer -
nãmântului ca strategie a mântuirii: „Ce e rãu ºi
ce e bine/ Tu te-ntreabã ºi socoate”. Cercetarea,
discernãmântul, cugetarea, sunt aici atribute ale
înþelepciunii pe care Ecclesiastul, regele în þe -
1 Theodor Damian, „Tema fiului risipitor la Eminescu” în Meridianul românesc, an 36, vol.13, nr. 614, 3 iunie
2009, Santa Clarita, CA, p.19.