Nr. 3(38), 2010, septembrie (PDF) - Biblioteca judeţeană "Petre Dulfu"

SEPTEMBRIE 2010 89
sãmânþã de har pusã de Dumnezeu, striga în
mine, îºi cerea eliberare, împlinire! Fa milia mi-a
fost recunoscãtoare ºi m-a înþeles. Adunam, de
pe oriunde gãseam, cãrþi. Mi-au dãruit prietenii
ºi cunoscuþii, binevoitorii, am cumpãrat pe banii
mei - oricum, îmi improvizasem o micã biblio -
tecã, dar care avea sã creascã, cu anii. În 1996,
am declarat-o deschisã cititorilor români, gra -
tuit, ºi am botezat-o Biblioteca „Mihai Emi -
nescu”. La numai un an, în 1997, am deschis
Revista de artã ºi culturã „Iosif Vul can”, care a
apãrut pe hârtie un întreg deceniu. În aceastã
perioadã am urmat ºi cursurile unui Institut Teh -
nologic, din oraºul Wollongong, iar în 1999, am
obþinut admiterea la Universitatea din Wollon -
gong, Facultatea de Istorie Mod ernã, pe care
n-am terminat-o, din mo tive de sãnãtate.
Prima poezie scrisã am dedicat-o Port
Kem blei ºi se intituleazã Port Kembla’s Fire
For tress – Cetatea de foc a Port Kemblei. A fost
publicatã în Quar terly, o publicaþie a Societãþii
P.E.N - Syd ney Cen tre, al cãrei membru deve -
nisem. În 1989, am devenit membru al ASA -S
ydney (Aus tra lian So ci ety of Au thors), iar în
anii urmãtori, membru al Societãþii Literare
SCWC - Wollongong (South Coast Writers’
Cen tre). La pensionarea mea, aceastã Societate
Li terarã mi-a acordat onoarea de „Life Mem -
ber”, adicã Membru pe viaþã.
În toatã perioada asta scrierile ºi cãrþile
mele prindeau viaþã. Mã bucuram în cadrul co -
munitãþii româneºti din zonele Wollongong,
Syd ney, Mel bourne, învolvându-mã, cum se zi -
ce mod ern, ºi în viaþa comunitãþii mele româ -
neºti, simþind astfel cã trãiesc în legea neamului
meu. Cu bucuriile ºi tristeþile aferente vremilor
re spec tive. Volumul meu de poezii, intitulat
Poe zii alese, a fost prezentat pe data de 21 ia -
nuarie 2006, la Consulatul Gen eral Român din
Syd ney, într-o salã arhiplinã de români. Con -
sulul Gen eral la Syd ney pe acea vreme era Ovi -
diu Grecea. Mi-au urmat apoi, cartea de teatru,
cu cele douã piese tragi-comice: Mitrea Sucitu
ºi mireasa ºi Limbuþã Strugurel pe post de di -
rec tor. Poezii alese vol. II, Scrieri în prozã vol.
I, II., Bunã ziua, bade Ioane, o carte de facturã
folcloricã, plus nenumãrate articole cu diferite
tematici. Pentru mine, un lucru era limpede:
eram convins cã faptele mele trebuie sã aibã
direcþii pre cise: mândria mea de român res pec -
tabil pentru propria-mi familie, pentru imaginea
României celei tainice, cum o numea Artur Sil -
vestri, ºi apoi o referinþã, pentru nepoþii ne -
poþilor mei, cã am emigrat din România ºi cã nu
i-am fãcut de ruºine, nici în România, nici în
Aus tra lia. Sã fie ºi ei la fel! Baza de referinþã o
vor constitui aceste cãrþi ce le scriu acum.
A.B.: Scrieþi atins fiind, mereu, de aripã
de înger… dar ºi de învolburãri de viscol: poe -
zie, prozã, dramaturgie. Cât despre jurnalisticã,
sunteþi un veritabil rug aprins! În volumul Poe -
zii alese (Ed. „Cuget Românesc”, 2006), ziceþi
aºa: „Dar luaþi Letopiseþii ãstui neam ce îl
distrugeþi/ Mai amarnic ca duºmanii despre
care vã tot plângeþi!/ Ridicaþi un suflet mare,
cârma Þãrii sã o þie,/ Cel puþin ca sã rãmâneþi
c-o fãrâmã de mândrie!” Chiar credeþi cã Nea -
mul nostru va fi ca pabil sã-ºi aleagã „un suflet
mare, cârma þãrii sã o þie”
I.M: Stimate Domnule Profesor, aceste
reflecþii la care faceþi întrebare, regãsite de fapt
în lumea româneascã de pretutindeni, au într-a -
devãr o valoare enormã, la care se aºteaptã rãs -
punsuri, bineînþeles, ºi, în primul rând, de la acei
din România, care se zice ca hotãrãsc destinele
acestui Neam al nostru: sociologi, politicieni,
economiºti, pedagogi etc., plus marea opinie
pub licã, despre care se ºtie a fi albia acelui
fluviu viu, prin care sã se filtreze totul înspre un
viitor naþional ºi eu ro pean, cât mai favorabil
unei vieþi trainice ºi umane. Dar, pentru cã mã
întrebaþi în calitatea mea de poet, departe de
locurile natale, dacã eu cred în puterea ºi clar -
viziunea Neamului românesc înspre viitor, voi
rãspunde DA, dupã acelaºi rãspuns pe care l-a
oficializat deja Sfântul nostru Mihai Eminescu:
„vom înainta cu toatã ticãloºia noastrã, fiindcã
nu avem încotro”, adicã numai a urma calea
Crucii noastre sfinte. Tu dor Vladimirescu mai
face, practic, o specificare cat e goricã: „Pat ria se
cheamã norodul, iar nu tagma jefuitorilor” -
deci, din învãþãtura acestor istorii sã ia norodul
aminte; aº alege „un suflet mare, cârma þãrii sã o
þie”. Dar, cum în zilele noastre norodul nu se
prea grãbeºte la votare, este un fel de rãspuns
care nu-i deloc prea folositor, dupã cum nici a se
învrãjbi între ele etniile nevinovate nu este de
folosinþã, fapt ce trebuie sã-l aibã în vedere
politicienii zilei, mass-me dia ºi confesionalii,
pentru cã într-adevãr în judecata urmaºilor
noºtri „sã rãmânem c-o fãrâmã de mândrie”.
Asta-i tot ceea ce cred eu astãzi!
A.B.: Ce anume vã determinã, în tot scri -
sul dvs., nu doar în poezie, sã adoptaþi un ton
epopeic, de o grav i tate senatorialã romanã
Cum v-a venit dumnezeiasca inspiraþie de a
scrie în aºa fel, încât sã „coaseþi” marginile
destrãmate, de istorie ºi chiar de (uneori) gre -
ºitã înþelegere, din partea unora, a Ortodoxiei
noastre, sã re-faceþi puntea între zalmoxianism
F AMILIA ROMÂNÃ ROMÂNI ÎN LUM E