Nr. 3(38), 2010, septembrie (PDF) - Biblioteca judeţeană "Petre Dulfu"

58 SEPTEMBRIE 2010
FLLE DE ISTORIE
FAMILIA ROMÂNÃ
ortodocºi. Preponderenþa a revenit în cele din
urmã maroniþilor, chiar dacã acest lucru nu co -
res pundea cu situaþia demograficã din þarã.
Dacã maroniþii au reuºit sã aibã un Stat pentru
ei, acesta nu era un Stat al lor, iar pentru a-ºi
menþine preponderenþa s-a apelat la o partajare
de putere cu celelalte comunitãþi.
Între independenþa obþinutã în anul 1945
ºi începutul rãzboiului civil din anul 1975, în
istoria Libanului a intervenit un nou fac tor: în
raport cu creºtinii, musulmanii au devenit ma -
joritari. În anul 1932, creºtinii reprezentau 52%
din populaþie, faþã de 42% în timpul rãzboiului
civil, iar maroniþii au trecut de la 29% la 24%,
dinamica demograficã musulmanã fiind datã de
comunitatea ºiitã, care a devenit cea mai im por -
tantã în þarã. Aceste mutaþii demografice, aso -
ciate cu prezenþa refugiaþilor palestinieni, vor
provoca o reconsiderare a puterii maronite, am -
plificatã de obsesia acestora din urmã, de si -
tuaþia încercuirii de cãtre musulmani. Cele douã
fenomene vor declanºa un rãzboi civil, ce va
dura 17 ani. În noile condiþii, strategia ma ro -
niþilor a alternat între menþinerea actualului Li -
ban, cu izolarea diferitelor comunitãþi ºi crearea
unei noi entitãþi, cu o suprafaþã mai micã, dar
alcãtuitã numai din creºtini. Ideea trans formãrii
Libanului într-un Stat descentralizat, fed eral, a
apãrut atunci când, în urma rãzboiului civil, þara
s-a transformat în mai multe zone confesionale
omogene ºi izolate una de cealaltã. Creºtinii,
care pânã atunci au trãit în bunã înþelegere cu
musulmanii, s-au refugiat acum la nord de Bey -
routh. În urma acestei deplasãri s-au for mat noi
zone cu populaþie ºiitã, druizã ori sunitã. În afara
satelizãrii Libanului de cãtre Siria, rezultatul
acestui rãzboi a fost consolidarea teritorializãrii
comunitãþilor libaneze, sau ceea ce s-a numit
„cantonizarea Libanului”; caracterizatã prin
exis tenþa unor zone preponderent comunitare în
detrimentul unui Liban plu ral ist. Astfel, rec -
onstrucþia unui stat libanez a eºuat, acesta fiind
de fapt transformat într-o confederaþie de re -
giuni autonome, ce corespundeau principalelor
comunitãþi, fiecare conducându-se dupã propria
lege. Triumful comunitarizãrii ºi teritorializãrii
Libanului va marca, practic, sfârºitul definitiv al
maronismului, sau cel puþin al unui Stat cu o
direcþie preponderent maronitã, marele vis fran -
co-catolico-maronit.
Pe planul identitar, anii de rãzboi au per -
mis reactualizarea unei teme importante: tema
fenicianã. Dornicã de o demarcare de arabism, o
parte a elitei maronite se va prezenta drept de -
scen dentã a fenicienilor, ceea ce le-a permis
respingerea propriei arabicitãþi ºi deci o dis -
tanþare faþã de Is lam. Ei vor trece de la un
raaro-nisro activ în direcþia renaºterii culturale
ºi naþionale arabe de la sfârºitul secolului al
XIX-lea, cãtre un maronism restrâns la un teri -
toriu protejat de Franþa, sau ceva mai târziu spre
o comunitate care devine minoritarã demografic
ºi pol i tic, din cauza unei importante emigraþii.
Libanul ca þarã deschisã influenþei occidentale,
dar ºi loc de refugiu pentru alte populaþii, venite
din Orientul Mijlociu, a reprezentat o excepþie
în istoria com plexã a lumii arabe creºtine. Cazul
libanez aratã imposibilitatea unei teritorializãri
politice viabile ºi durabile, a unei minoritãþi
creºtine pe pãmânt is lamic.
Pentru Liban, dar ºi pentru alte þãri din
regiune, în încercarea de a scãpa statutului de
minoritate ºi pentru a gãsi mijloacele de a con -
vieþui cu lumea is lamicã, creºtinii au re curs la un
anumit naþionalism lo cal, adicã de consolidare a
sentimentului de apartenenþã la Statele existente
(cre ate pe ruinele fostului Imperiu Otoman). Ca -
rac terul multicomunitar le permitea dezvoltarea
unei identitãþi, ce nu se putea confunda cu gru -
pãrile majoritare. În contextul acestei „com par -
timentãri”, o transformare im por tantã se pro du -
cea în planul identitar al majoritãþii, care avea
conºtiinþa apartenenþei la o þarã. La adãpostul fron -
tierelor, trasate în funcþie de interesele ma rilor
puteri europene, au fost cre ate condiþiile fuziunii
comunitãþilor creºtine cu cele mu sul mane.
Naþionalismul statal a fost cel mai bine
ilustrat în Egipt. Condiþiile erau ºi favorabile,
deoarece þara avea identitate naþionalã incon -
testabilã ºi nu se confunda cu Islamul. Între cele
douã rãzboaie mondiale, copþii au militat în mod
activ alãturi de musulmani pentru impunerea
temei naþionalismului egiptean, pentru un Egipt
in de pend ent. Fostul Secretar al O.N.U. Butros
Ghali, care aparþine unei vechi familii de copþi, a
fost alãturi de liderul naþionalist musulman Saad
Zaghloul, atât la negocierile din închisoare, cât
ºi la manifestaþiile naþionaliste, care au avut loc
dupã cel de-al II-lea rãzboi mondial în Egipt.
O altã comunitate, victima, de data a ceas -
ta a unui veritabil genocid au fost asiro-caldeii.
În secolul al XlX-lea ei trãiau la limita dintre
douã Imperii: cel Otoman ºi cel Persan. Ei erau
descendenþii nestorienilor, Biserica ce a cu nos -
cut o expansiune misionarã deosebitã, pânã în
Ti bet ºi Java. Nestorienii au fost distruºi de
invazia mon golã, cei rãmaºi refugiindu-se în
regiunile muntoase. În Evul Mediu ei s-au îm -
pãrþit în douã ramuri: cea a asirienilor rãmaºi
nestorieni ºi cea a caldeilor ataºaþi Romei. Ori -
ginea lor etnicã ridicã ºi astãzi unele probleme
pentru specialiºti: sunt ei descendenþii vechilor