Nr. 3(38), 2010, septembrie (PDF) - Biblioteca judeţeană "Petre Dulfu"

88 SEPTEMBRIE 2010
ÎN LUME
ROMÂNI
FAMILIA ROMÂNÃ
adus în lumea asta în anul 1940, m-au botezat la
Biserica Ortodoxã Românã din satul na tal, dân -
du- mi numele Ioan, dar la primãria vremii, unde
ordonau cei cu pene de cocoº la pãlãrie, m-au
trecut Ianoº, lucru ce nu avea sã fie fãrã im -
portanþã, mai târziu.
Nu gândea mama sã mã vadã mai târziu ºi
„pionier” ºi „utecist”, dar am ajuns la aceste
„mândrii”, aduse obligatoriu în ºcoli. Cine a citit
sau va citi eseul meu Pãdurea, universul co -
pilãriei mele, va înþelege de îndatã calea des -
tinului meu. Eu crescusem la vite, dar eram
fericit ºi liber, bucuros de copilãria mea, mai
ales când îl vedeam pe tata zâmbind ºi el sa -
tisfãcut, atunci când mama ne umplea blidele cu
mãmãligã ºi lapte de caprã. La terminarea ºcolii
primare, devenitã deja „gen eralã”, tata mi-a zis:
„Tu te du de te fã tâmplar, cã e meserie bunã, ca
a lui Hristos! „ ªi aºa a fost. Am lãsat satul meu
na tal, Gepiu. În anii 1959, mã înscrisesem la
ªcoala de Meserii din Beiuº. Dupã terminarea
meseriei, am muncit la TRCLO – Oradea
(Trustul Re gional de Construcþii Lo cale).
La aceastã nefericitã hotãrâre am ajuns la
maturitate când mi-am vãzut zdrobite visele,
precum ºi ceea ce era mai greu de suportat:
pierderea libertãþii de a gândi ºi activa liber, cu
frica rãsãritã la tot pasul, sã nu scoþi vreo vorbã
rea împotriva orânduirii, neavând siguranþa cã
nu te va turna chiar cel mai bun prieten. Iatã
rezultatele creºterii pionierilor ºi uteciºtilor cin -
stiþi ºi devotaþi. Terminasem, prin 1977, ªcoala
de Maiºtri în prelucrarea lemnului, tot la Beiuº;
m-am reîntors la noua Fab ricã de Mobilã ALFA -
Oradea. Planuri mãreþe comuniste, cincinale,
dez voltãri multilaterale, totul la ex port, nu nu -
mai mobila, dar inclusiv roºiile ºi castraveþii
serelor Oradiei. Securitate la toate porþile, mici
sau mari. O muþenie gen eralã. Sãrbãtori, Du -
minici, nimic! Numai o muncã ab surdã, la un
plan de producþie aberant. Începusem a-mi face
gânduri negre. Încotro, omule
Veni momentul nesperat. În 1979, am fost
trimis, la o reclamaþie a unei firme vest-ger -
mane, pentru repararea unor defecþiuni de ca -
litate a mobilei importate de la noi. Am muncit
bine ºi conºtiincios, dar la sfârºitul reparaþiilor
m-am oprit la Lagãrul de Emigranþi din Trai -
schir ken, de lângã Viena, unde am cerut azil
pol i tic, eco nomic, cum o fi! Era în toamna anu -
lui 1979. Pe data de 4 ianuarie 1980 eram în
Aus tra lia, unde cerusem sã emigrez. La con -
troalele ambasadei australiene din Viena care
avea, desigur, ºi rapoartele Poliþiei vest-ger ma -
ne, nu am avut niciun im ped i ment, în ceea ce
privea persoana mea.
A.B.: Pentru cititorii noºtri, tare vã rog
sã-mi ziceþi: acolo, în adâncate depãrtãri, cum
aþi învins strãinãtatea, cum aþi reuºit de v-aþi
re-clãdit, cu atâta vigoare, românismul Re -
gretatul Artur Silvestri v-a încununat cu „laurii
maximi” ai românismului – Premiul revistelor
ARP! V-aþi simþit onorat, sau aþi luat-o ca pe o
fireascã recunoaºtere a unor merite atât de evi -
dente, în lupta pentru neuitarea de Neam
I.M.: La aceastã întrebare a Domniei
Voas tre, vreau sã încep, rostind numele ve ne -
rabilului scriitor Artur Silvestri, Românul in -
con testabil, ge nialã personalitate a culturii ºi
literaturii române. El însuºi cãuta dinadins oa -
menii de tal ent, încurajându-le eforturile cre -
ative, împrejurare care, de fapt, mi-a creat ºi mie
fericita apropiere de acest om de geniu. Da,
aveþi dreptate, în acea carte minunatã, Mãr tu -
risire de Credinþã Literarã, antologie cu scrii -
tori ºi poeþi care, prin eseurile lor, au fãcut
posibilã împlinirea ideii arturiene, am ºi eu pu -
blicat eseul Sunt Român ºi Punctum, oriunde aº
trãi în lume. De fapt, prin acest eseu pot sã-mi
întocmesc acum ºi un rãspuns cât de cât mai
întreg, referitor la întrebarea Dvs. Spuneam la
un mo ment dat: „Când încerci a face o mãr -
turisire despre tine ca individ, ºi încã trãitor
departe de locurile tale natale, dus de destin ºi
împrejurãri, psihologia ta capãtã valenþe ceva
mai interesante. Personalitãþii tale i se adaugã,
sau i se desprind valori care rãbufnesc spre a fi
exteriorizate, adicã spre a te regãsi pe tine, în
raport cu lumea din jur”.
Deci, bunule profesor dr. Adrian Botez,
cam în ce raport mã puteam gãsi eu - desigur
când zic eu, zic fa milia mea - eu, soþia ºi trei
copii, cinci fiinþe omeneºti, fãrã un ban în bu -
zunar, fãrã un acoperiº, fãrã a ºti un cuvânt în
limba englezã. Luând în seamã însã cãldura ºi
bunãvoinþa cu care ne-a întâmpinat Aus tra lia,
ºtiam din învãþãturile celor 7 ani de acasã, cã
trebuie sã muncesc. Pe data de 24 ianuarie 1980,
deci în aceeaºi lunã de sosire, eram angajat la
Oþelãriile din Port Kembla, oraº vechi, pe coasta
sud-esticã a Australiei. Am acceptat locul oferit,
aº fi mers ºi la pãdure, minã, oriunde, aveam 39
de ani împliniþi, aveam responsabilitatea fa mi -
liei. Anii pen sionãrii tot la Port Kembla m-au
ajuns, muncind, dar acum eram împlinit, copiii
mari, pe la casele lor.
Acum sã revin, din nou, la întrebarea
dum neavoastrã, deci pe la începutul anilor 1981,
când de fapt pornisem calea studiilor mele, ca
urmare a chemãrilor interioare, o cale ce mergea
paralel cu munca fizicã la oþelãrii. Deci, acea