articole şi eseuri - Revista HELIS

sportive ş.a.m.d., asupra cărora considerăm că trebuie să aibă ceva încomun, de vreme ce toate sunt jocuri. Ajuns în acest punct, Wittgensteinlansează faimosul îndemn ,,Nu gândi, ci priveşte!”, plecând de la ideeacă mintea noastră are înclinaţia de a unifica în acelaşi gen lucruridiferite precum jocurile amintite (aşa cum cineva care poartă ochelari culentile colorate vede obiectele ca având respectiva culoare a lentilelor).Rezultatul examinării va fi acela că, dacă vom refuza construcţiamintală şi ne vom mulţumi să privim, vom vedea o reţea complicată deasemănări care se suprapun şi se încrucişează, pe care el lecaracterizează prin expresia ,,asemănări de familie” 148 . Analizelewittgensteiniene nu-i vor oferi cititorului interesat definiţiile ,,ultime”sau esenţialiste, de genul celor arătate la Platon, dar îl vor ajuta să vadăîngustimea unora idei curente despre termenii în cauză sau interpretărileînşelătoare. Se pleacă aici de la convingerea că realizarea unui progresîn înţelegerea filosofică este condiţionată de schimbarea stilurilor degândire, scopul acestor demersuri fiind unul terapeutic, iar nudescriptiv, nici explicativ 149 .Din perspectiva atitudinii intelectuale post-moderne, filosofianu mai poate avea pretenţia descoperirii unor Esenţe, Sistem şiAdevăr ultim, nici nu poate oferi vreun set de principii metafizice sauaxiome absolute, nici să călăuzească ştiinţele sau artele în căutareaAdevărului ultim. Dar atunci, rămâne întrebarea ştiută dacă are vreunrost să interpretăm lucrurile din punct de vedere filosofic, dacă putemrăspunde la interogaţia ,,ce înseamnă toate acestea?”, după expresialui Thomas Nagel. Întrebarea nu rămâne suspendată în gol pentruWittgenstein, el susţinând că rolul analizei filosofice este unulterapeutic, acesta constituind un antidot împotriva gândirii captive.Pentru gânditorul austriac, gândirea e captivă, în primul rând, înlimbaj, iar ,,fiinţele omeneşti sunt fără să-şi dea seama încurcate înplasa limbii”. Mai mult, el susţine că limbajul este un labirint în careoamenii rătăcesc lesne, sau o plasă în care e prinsă mintea lor, iarmetaforelor labirintului şi plasei li se adaugă şi aceea a capcanei,limbajul întinzându-ne nu rareori ,,nenumărate capcane”. Metaforelelimbajului ne pot tiraniza, aluziile acestuia pot fi compromiţătoare148Ludwig Wittgenstein, Cercetări filozofice, op. cit., 2004, pp. 132 - 133.149Adrian-Paul Iliescu, Introducere, în vol. Ludwig Wittgenstein, Lecţii şiconvorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, op. cit., pp. 7 - 12.182