Nr.7 - Armata şi societatea. - Fundaţia "Mareşal Alexandru Averescu"

ISTORIE, CULTURĂHappy-end-ul n-a mai avut locColonelul Mircea Tănase, autorul a două cărţi despreistoria paraşutismului, are, prin volumul „ Eroii învinşiai revoluţiei” (Editura Militară, 2009, 136 p.), ca-nDumas - „după douăzeci de ani”, o contribuţie memorialistică,pregnant individualizată, asupra momentului1989. În uvertură se află participarea paraşutiştilor buzoieni,în toamna numitului an, la „noua revoluţieagrară”, pe „frontul recoltei”, undeva pe lângă Olteniţa,la I.A.S. Mânăstirea, cadru în care se creionează unfragment din masa de manevră a lui decembrie, cumobservă, în prefaţă, Adrian Pandea: Militarii în termenşi ofiţerii sunt (…) o masă amorfă, confundată inexorabilîn banalitatea cotidianului: Nimic nu pare a-itubura din îndeplinirea zilnică a normei uriaşe, din mixcileafaceri şi învârteli cu localnicii sau din puţinele momentede destindere în stil soldăţesc. Însăşiplatitudinea povestirii generează sentimentul destrivire a personalităţii umane de către ceva pe careautorul nu-şi propune să îl definească. În acestecondiţii, locotenentului major de atunci, comandant depluton, nu-şi refuză o observaţie ce, pe parcursulnaraţiunii, va reveni, prin efectele ei, când salutare,când perturbatoare de linii (fie şi morale), ca acordurileobsesive ale unui bolero: soldaţii au mai mult decâtalţii darul acesta de a se plia pe orice situaţie.După 22 decembrie, dată când paraşutiştii se aflauîn cazarmă, contrariaţi, debusolaţi, dezinformaţi („huligani”,„unguri” la Timişoara?) va începe, prin misiuneade a apăra Aeroportul Militar Otopeni, campania dedemolare a comunismului . Modul la care istoria se pricepesă ne angajeze la modul stihial şi, în perspectivatimpului, uneori grotesc, este surprins pe viu. Scriitorulmanevrează camera sa de luat „vederi”, cu o vervă şio detaşare ironică măiastră; pe 22, un camarad, operatde ulcer, era în concediu medical, şi cum stăteaacasă şi conspecta conştiincios „Raportul la CongresulXIV”, a văzut la televizor ce se întâmpla la Bucureşti.A plecat spre unitate şi, în centru, în PiaţaDaciei, l-au luat civilii pe sus. El era îmbrăcat în uniformăşi deja se lansase sloganul „Armata e cu noi!”Degeaba le-a spus că era proaspăt operat, abia areuşit să scape de entuziasmul lor… Riscul simboluluivis-à-vis de descătuşarea energiei maselor vulcanice.Explozia mămăligii are, uneori, violenţa unei mine antipersonal.Revoluţiile se croiesc şi cu materialulclienţilor: care de catifea, care de purpură, care dinplastic (şorţuri de măcelărie).Aici se termină „serbările galante” şi începe, la lizieraunei păduri dinspre comuna Otopeni – apărau spateleaeroportului – întâia noapte de război cu „ teroriştii”sau substituenţii lor: frigul, frica, necunoscutul – ocoaliţie care face ca un câine, nimerit întâmplător înfaţa „ dispozitivului”, şi care, în mod sigur nu ştia cănoi, paraşutiştii, suntem cu glonţul pe ţeavă înapărarea Revoluţiei, a declanşat, pe toată linia, un tirsusţinut (o descătuşare, o destindere a nervilor întinşila maximum?). Farmecul şi diferenţa pe care MirceaTănase o face faţă de alte memorii/memoriale ale„evenimentelor” din decembrie (şi a timpului de pânăîn aprilie următor – paraşutiştii căpătând, de la un moment,misiunea de a înlocui forţele de securitate şi antiteroşi de a asigura securitatea AeroportuluiInternaţional Otopeni) stă în capacitatea de a povestipedestru, din poziţia „pentru luptă, culcat”, cum s-arspune, „ la firul ierbii”, cu un ochi proaspăt, neviciat deimpresii ulterioare, ce a surprins mişcarea brownianăa actanţilor în uniformă militară, într-o anumită conjunctură,în care vecinătatea şi accesul la eternitateerau la cea mai mare proximitate (acolo unde s-a produs„ confuzia”, la aerogara unde au fost ucişi militariide la Câmpina). Această perspectivă, de multe oridezeroizantă, dar nu mai puţin dramatică, cumva îndescendenţa celei a lui Stendhal la Waterloo, îl diferenţiazăpe Mircea Tănase. Titlui cărţii derivă, cumva,din două decenii trecute, ce au permis ca „mintea depe urmă a românului” să se rebranşeze: Pe noi,ceilalţi, naivii, care ne-am dat seama prea târziu căfăceam parte din figuraţie ne-au trimis acasă cânds-a terminat piesa. (…) Rolul unora, chiar dacă ei n-auştiut, a fost să şi moară. De-adevăratelea. Desigur,revoluţia şi artizanii ei nu puteau asigura, din vreme,fără pericolul unei defecţiuni, ca atâtea suflete săurmeze şcoala de cascadorie de la Buftea. O revoluţie,făcută în numele unor principii îndeobşte morale(„Vom muri şi vom fi liberi!”), în drumul ei spre izbândă,îşi asigură (şi) libertatea să le ignore.