Nr.7 - Armata şi societatea. - Fundaţia "Mareşal Alexandru Averescu"

TEORIE MILITARĂanevoioase cu partea ucraineană. Sper ca şipublicaţia care le găzduieşte să fie un vector aducătorde izbândă, pe acest front.Este indiscutabil faptul că, după anul 1991,raporturile româno-ucrainene sunt grevate denumeroase diferende. Din lunga listă a acestora,amintesc doar câteva: „problema” sudului Basarabiei,nordului Bucovinei, ţinutului Herţa şi Insulei Şerpilor;situaţia minorităţilor române din Ucraina; construireade către Ucraina (pe pământ istoric românesc!) acanalului Dunăre-Marea Neagră, denumit generic„Bâstroe”; despăgubirile pe care România trebuie să leprimească în urma investiţiilor făcute în Combinatul deexploatare minieră Krivoi Rog, de la Dolinska;stabilirea pe teren a liniei frontierei de stat; delimitareazonelor economice exclusive şi a platoului continentalale celor două state în Marea Neagră [3] .Promisiunea făcută în articolul „Delimitarea şisecurizarea frontierelor naţionale şi ale spaţiilormaritime - modalitate de afirmare a intereselor desecuritate ale României în Zona Extinsă a MăriiNegre”, din cel de-al şaselea număr al revisteiFundaţiei „Mareşal Alexandru Averescu”: „Străjer încalea furtunilor”, se materializează în acest articolreferitor la cele mai importante elemente despreavanscena şi culisele Procesului de la Haga (titluinspirat al unei cărţi scrise de agentul părţii române înacest proces), rod al implicării mele în calitate demembru al Comisiei mixte interministeriale pentrudelimitarea spaţiilor maritime ale României în MareaNeagră.Istoria delimitării spaţiilor maritime ale României înrelaţia cu statele vecine riverane a început cu aproapejumătate de secol în urmă.Negocierile cu fosta URSS au avut loc în perioada1967-1987. În cei 20 de ani de tratative, au fostorganizate şi desfăşurate 10 runde de negocieri, încare delegaţiile şi experţii părţii române au prezentat,argumentat şi susţinut, cu mult curaj poziţia naţională.Acestea au avut loc alternativ, la Moscova (ianuarie1967, februarie 1974, ianuarie-februarie 1976,noiembrie 1978, ianuarie 1986) şi Bucureşti(octombrie 1972, iulie-august 1975, ianuarie-februarie1977, mai 1980, octombrie 1987). Runda planificatăpentru luna ianuarie 1988, la Moscova, nu a mai avutloc. Primele trei runde au fost la nivel de experţi, avândcu predilecţie un caracter de tatonare, iar următoareleşapte au fost la nivel guvernamental şi au avutcaracter de negocieri.În perioada negocierilor cu fosta URSS, evoluţialegislaţiei inernaţionale referitoare la dreptul mării afăcut ca abordarea problematicii delimitării să seadapteze continuu schimbărilor survenite. Dacă laprimele runde de consultări, delegaţia română şi-aconstruit poziţia strict pe temeiul dreptuluiinternaţional, având în vedere şi evoluţiile din dreptulmării (adoptarea şi intrarea în vigoare a Convenţiilorde la Geneva privind dreptul mării, din 1958), precumşi practica statelor care delimitaseră deja spaţiile lormaritime prin acorduri, ulterior, după adoptarea decătre părţi a unor acte normative interne pentruaplicarea Convenţiei privind dreptul mării [4] (URSS, în1984, România, în 1986), poziţia ţării noastre s-anuanţat în conformitate cu prevederile acestora. Astfel,pe parcursul primelor opt runde, s-a discutat doardelimitarea platoului continental, iar, începând curunda din 1986, şi delimitarea zonelor economiceexclusive (concept definit prin Concepţia privinddreptul mării, Montego Bay, 1982).Consecventă mandatului său, aprobat în 1966,delegaţia română de experţi, respectând întocmaimetodele de delimitare prevăzute de Convenţia dela Geneva din 1958, a propus, de la bun început, olinie de delimitare echidistantă care pornea dintrunpunct aflat la est pe arcul de cerc descris deraza de 12 mile marine în jurul Insulei Şerpilor,mergând spre est până la intersecţia cu medianaîntre ţărmurile României şi Crimeii, urmând apoitraseul acestei mediane.Anticipând evoluţiile propunerilor de la conferinţelede negociere a Convenţiei privind dreptul mării, la careRomânia şi-a adus o contribuţie activă şi substanţială,cu referire la regimul insulelor şi stâncilor (articolul 121are la origine, printre altele, şi o propunere românească),în mod cosecvent şi constant, în toate rundele denegocieri, delegaţia română a susţinut că InsulaŞerpilor nu poate avea platou continental propriu şi nuse poate face abstracţie de faptul că ieşirea acesteiadin componenţa teritorială a României s-a produs încircumstanţe controversate, fiind contrară prevederilorTratatului de Pace din 1947, de la Paris. Prin urmare,nu ar fi corect ca ea să joace vreun rol major îndelimitare.De fiecare dată, partea sovietică a încercat sădemonstreze injusteţea propunerilor româneşti. Înapărarea poziţiei sale, a invocat chiar aspecte denatură ideologică, adică apartenenţa la blocul socialist,pentru a-şi justifica pledoaria pentru o „soluţiepragmatică”, pe bază de concesii reciproce între„statele frăţeşti”.Linia de compromis între propunerile maximalesovietice şi cele româneşti, propusă şi susţinută lamajoritatea rundelor de negocieri, de către delegaţiaURSS, nu a fost niciodată argumentată de principiisau reguli viabile. Această linie mergea dintr-unpunct aflat în Golful Musura spre sud-est, pebisectoarea dintre limita exterioară a apelorteritoriale române şi o tangentă la cercul de 12mile marine din jurul Insulei Şerpilor, amputândcea mai mare parte a platoului continental român(Fig. nr. 1).Zona în dispută [5] , reprezentând pretenţia maximală- 78 -