Nr.7 - Armata şi societatea. - Fundaţia "Mareşal Alexandru Averescu"

AREAL BUZOIANcomunist (Alex. Oproescu, Op. cit., p. 103). Dealtfel, prin structura sa afectivă şi educaţie, ca şi Eminescu , ca şiMoş Tarcoci, martor şi mărturisitor, depozitarul unor vechi zapise de moşnean şi al unor tezaure de spirit popular,D. Serbescu-Lopătari era un paseist, un nostalgic al vremurilor în care, Basarabi, Muşatini, Descălecători de ţară,dătători de legi şi datini, au întărit cu urice pământul moştenit sau câştigat prin vitejie al strămoşilor. Fragmentude capitol prezentat narează „migraţia” nedeei de pe Penteleu către Buzău, ca pe o „stricare” a tradiţiei, oepigonizare treptată a rosturilor ei arhaice, în ideea că, nu totdeauna, „progresul” este un factor de civilizaţie.O reparaţiune salutară împotriva agresiunii totalitarismului asupra cărţii fostului învăţător, „apostol” al satelor,s-a realizat, prin iniţiativa lui Alex. Oproescu de a reedita-o, în 1996, într-o ediţie anastatică şi bibliofilă de 50 deexemplare. Oricum, pentru mulţi, necunoscută. (E.N.)În mijlocul ţăriiCa un maestru îşi ţinea Tarcociu prelegerile lui înziua aceia. Căci tot ce ne spunea el erau adevărateprelegeri. Nimic nu rămânea nearătat şi nimic nurămăsese necomentat din cele ce credea el că arevreo însemnătate pentru munte şi pentru noi. N’amvăzut un om care să cunoască mai bine munţii şilocurile de p’aici; dar nici unul care să ştie săpovestească mai frumos ca el. Parcă le lua de pecarte. Şi toate le spunea pe şartul lor şi cu atâtaconvingere şi cu atâta dragoste, încât ceasuri întregiputeai să-l asculţi, fără să ţi se urască.Eram acum pe poiana din Culianu, unde sta înfiptsemnul de hotar unguresc. Nu mai era aici hotar deţară acum, după răsboiu, dar rămăsese semnul: unstâlp de fier cimentat şi întărit aşa fel, ca nimeni sănu-l poată schimba în vecii vecilor.Şi totuşi:- N’avea nici-un rost, domnule! - spunea Tarcociu.Uitaţi-vă şi dumneavoastră: Poiană ici, poiană colea.Aceiaşi poiană fără ni ci-o deosebire. Aceiaşi iarbă,aceleaşi flori, aceiaşi brazi. Acelaşi neam de oamenicare şi-a purtat turmele de colo până colo prin po enileastea. N’ aţi văzut dumneavoastră? Stâna dinZănoaga o au nişte mocani de lângă Sibiu; cea delaŞapte Isvoare, unii din Să cele; cea din Cernatul,.auţinut-o până mai anul trecut unii din Covasna. Oilenoastre din Goideşti, pasc la un loc cu cele din ţaraBârsei. ..Şi tot aşa pe toţi munţii şi pe toate poenile de p’ aici:mocanii din toate părţile Ar dealului, de-a valma cu.ciobanii şi stăpâinii stâ nitor noastre. Cine ar putea săideosebeaseă precum că.unii sunt de dincolo, iar alţiide dincoace? Vorbesc la fel, se poartă la fel…sunt toţiromâni. Aşa a fost de cind lumea!…Cum era să ne despartă pe noi stâlpul ăsta ?- O fi, moşule, dar de aici încolo, a fost stăpânireungurească. Şi stăpânirea asta, până aci, în semnulăsta, îşi întindea puterea. Alte legi la ei, altele la noi.- Ştiu! – mă’ntrerupe el. Dar eu nu vorbesc destăpânire şi de legi, ci de oamenii trăitori p’aici.Stăpânirea putea să stea cu le gile. ei acolo, darmocanii stau cu noi în stânile de aici. Ei, cu oile şi cupoenile de-aici au: trăit, nu cu legile. şi stăpânirile deacolo. În jurul oilor ne-am întâlnit, ne-am întovără şitam vorbit, am plănuit. În jurul oilor am suferit, amluptat, ne-am ajutat… În jurul oiltor ne-am bucurat, amcântat, am petrecut şi am făcut atâtea şi atâteaîmpreună.Pe noi oile şi poenile astea ne-au ţinut u niţi şiînfrăţiţi. Cu. nimic nu ne-am fi simţit deosebiţi unul dealtul. .Ne-ar fi putut oare despărţi stâlpul ăsta?Hei, domnule!... atât de strâns ne-au legat şi ne-auînfrăţit toate câte au fost p’ aici, că nu stâlpul ăsta, cimii de stâlpi ca ăsta să fi fost şi tot nu ne puteaudespărţi. Căci, ştiţi dumneavoastră ce-a fost altă datăp’aici, prin poenile astea , care par pustii acum? ... Nue vorba numai de stâni şi mocani, ci... lumea,domnule... lumea toată, s’aduna p’aici. Cică era ovreme - e mult de-atunci - când românimea din toatepărţile: bărbaţi, femei, fete, flăcăi, veneau aici, pepoenile astea, anume ca să se vadă şi să secunoască…- Veneau să se vadă? De ce?- Păi … spuneau bătrînii, că’n fiecare an pe vremeaDrăgăicii era aici târg… târg mare şi pe deasupra, târgde fete… .- Târg de fete?… Cum?- Cum să fie? Târg ca toate târgurile! Uite…s’adunau aici oameni din toate. părţile şi din Ardeal, şide colea din Vrancea, şi din câmpie, şi de pe Olt, depeste tot, care cu ce-a vrea, ca la orice bâlciu... Şidupă ce isprăveau cu vânzările şi cumpărările, sepuneau pe jocuri şi petrecere... În petrecerile asteafieca re flăcău îşi alegea fata care-i plăcea, se logodeacu ea şi dupăce coborau oile din munte, se ducea Iasat şi făcea nunta. Numai aici se întâlneau şi secunoşteau flăcăii cu fetele. Aici începeau ei dragostea.Altfel n’aveau cum, căci toată vara flăcăii stau numaila munte, iar iarna cine ştie unde îşi făceau via ţa înjurul oilor. Şi dacă nu se duceau ei la sate, veneausatele la ei.- Când o fi mai fost şi asta nene Tarcoci? ·- 90 -