Nr.7 - Armata şi societatea. - Fundaţia "Mareşal Alexandru Averescu"

TEORIE MILITARĂbazează inerent pe ideologii anti-individualiste şi antipiaţăşi, de aceea, diferă, în principal, de culturademocratică civilă şi organizarea socială a societăţilormoderne.Relaţia dintre civili şi militariMajoritatea studiilor din domeniu sunt centrate pecontrolul democratic al forţelor armate. După cum seştie, subiectul controlului democratic al forţelor armatese referă la întrebarea: cine păzeşte paznicii?Răspunsul nu este acelaşi pentru toate ţările: HansBorn (Bonn, 2002) afirmă: „În general, un sistem decontrol democratic al statului este un produs alsistemului său de guvernare, al politicilor, istoriei şiculturii sale. În plus, cum există multe sistemeculturale şi politice diferite există, de asemenea, şimulte norme diferite şi practici ale controluluidemocratic”.România a cunoscut o experienţă de transformareprofundă după 1989, pornind de la unul dintre cele maidureroase regimuri comuniste, încercând săconstruiască un regim democratic şi să se integreze încadrul unor instituţii euro-atlantice, precum NATO şiUniunea Europeană. Problema democratizării relaţiilordintre armată şi societate a fost una prioritară peagenda decidenţilor politici români şi a instituţiilor careau asigurat asistenţă pentru democratizare. Principalulmotiv a fost percepţia că armata ar fi fost un pilon alstatului comunist şi ar putea, oricând, să pună mânape putere. O altă prezumţie a fost acea convingereoccidentală neo-kantiană că democraţiile nu luptă unaîmpotriva celeilalte, aşa că un control democratic civilasupra armatei era dezirabil în Europa de Est.Cu toate acestea, relaţiile dintre armată şisocietatea românească prezintă câteva particularităţice trebuie cunoscute.În primul rând, România nu are o tradiţie militaristă.Cu excepţia unei scurte perioade, în timpul celui de-aldoilea război mondial, armata română modernă s-aaflat mai mereu sub un anumit tip de control civil. ÎnEvul Mediu, teritoriile româneşti au fost ocupate fie deimperiile Otoman, Ţarist ori Austro-Ungar, încâtpercepţia populaţiei despre armată era aceea despreo armată de ocupaţie.În 1859, fostul colonel Alexandu Ioan Cuza, alesDomn al Principatelor Române a pus bazele statuluimodern şi armatei naţionale moderne. În aceeaperioadă, Armata României, alături de BisericaOrtodoxă Română au fost considerate două instituţiifundamentale ale construirii naţiunii române.Constituţia din 1923 a introdus norme de controldemocratic civil, România cunoscând perioada sa deaur de unitate şi dezvoltare. Cu toate acestea,sistemul democratic a fost distrus, începând cu 1938,cu dictatura regală şi continuată cu dictatura luiAntonescu, urmată de dictatura comunistă, până în1989.Cu toate că vorbim de o dictatură comunistă, unanume tip de control civil tot exista, controlul civilsubiectiv. Dacă în perioada anilor 1950 armataromână era sub controlul extern al comisarilor ruşi, darşi al PCR, după 1964 controlul civil devine mai„naţional”. În termenii ideologiei comuniste, armataromână aparţinea poporului, recrutarea ofiţerilor aveaun sistem de discriminare pozitivă pentru cei proveniţidin rândul muncitorilor, iar recrutarea soldaţilor era detip conscripţie universală, serviciul militar fiindobligatoriu. De aceea, la nivel retoric, nu putempresupune existenţa unei diferenţe culturale mari întrearmată şi societate şi nu avem evidenţe empiricepentru această presupoziţie. Mai mult decât atât,armata este atrasă, mai evident după anii 1980, lamunci în economia naţională.După sfârşitul războiului rece, atât revoluţionarii dindecembrie 1989, cât şi instituţiile occidentale au fostinteresaţi de construirea unor mecanisme de controldemocratic asupra forţelor armate, temându-se decreşterea diferenţelor dintre cultura militară şi cea asocietăţii democratice civile, în curs de cristalizare. Deaceea, construirea unor mecanisme de controldemocratic asupra forţelor armate a devenit oprioritate pentru instituţii precum OSCE, NATO sauUniunea Europeană.Astăzi, când România a devenit membră a NATOşi a fost evaluată asupra normelor de controldemocratic civil, este interesant să aflăm dacă existăo diferenţă între cultura militară şi a societăţiiparentale. Deoarece criteriile tehnice de admitere înNATO necesitau o armată profesionistă, este deaşteptat ca procesul de profesionalizare a armatei săducă la „remilitarizarea” culturii militare, la creştereadiferenţei culturale faţă de societatea românească.Concluzionând, relaţia civil-militară într-un sistemdemocratic pare a se baza pe următoarele principii:armata există pentru apărarea ţării şi a intereselor ei;această apărare presupune garantarea unei areneinternaţionale comerciale libere şi liniştite; profesiamilitară e subordonată conducerii politice prinreprezentanţii săi legali (guvern, ministru etc.); civilii şimilitarii trebuie să împărtăşească aceleaşi valori debază; lumea civilă trebuie să acorde armateiautonomia necesară pentru a-şi putea îndepliniobligaţia profesională.Ca o concluzie finală, armata are o triplăresponsabilitate: reprezentativă, consultativă şiexecutivă. Rămâne valabilă observaţia, conformcăreia, oriunde şi oricând, armata reproduce modelulsocietăţii de ansamblu. Eficienţa controlului civil semăsoară prin capacitatea clasei politice de adezangaja armata după ostilităţi sau cu ocazia unordecizii majore (reduceri, restructurări etc.).- 87 -