Zona monumente protejate - Primaria Municipiului Arad

Un fenomen amplu, caracteristic îndeosebi comitatelor vestice ale ţării, în Evul Mediu, este
legat de „roirea satelor”, însoţită de folosirea aceluiaşi nume cu mici modificări pentru a
desemna mai multe localităţi. Satul glisează către noi vetre. Fenomenul roirii este legat şi de cel
al dispariţiei unor localităţi, fiind explicabil pentru zona de câmpie- aflată în calea atâtor
năvăliri, începând cu cea a tătarilor în 1241.
1329 este anul atestării prezenţei unei aşezări premergătoare Aradului de astăzi şi anume
OROD (Civitas Orodiensis). Aşezarea avea prerogativele de oraş regal până la dinastia
arpadiană şi părea o aşezare sortită unei spectaculoase dezvoltări, fapt ce nu s-a confirmat
urmare a pierderii, în secolul al XIV-lea a prerogativelor amintite, ce au fost primite de Lipova.
Totodată în evul mediu, pe locul actual al Aradului Nou se afla localitatea Apacza a cărei
eparhie semnalată pe la 1332 aparţinea de judeţul Arad. Ocupată de turci în secolul al XVI-lea
aceştia construiesc aici în a doua jumătate a secolului amintit, o cetate, zona intrând sub
jurisdicţie turcă.
Până în secolul al XVI-lea, toate documentele vorbesc doar de Orod.
Începând cu secolul al XVI-lea apare şi denumirea de Arad, pe lângă cea de Orod, ceea ce
determină interpretarea documentelor că existau două localităţi distincte.
Din această clipă, în perioada ce a urmat, Aradul este semnalat ca o aşezare cu aspect mai
mult rural, aflată în partea nord-vestică a „cetăţii vechi”, deci dezvoltat începând cu perioada
stăpânirii turceşti.
3) SECOLUL XVII d.C.
În timpul stăpânirii turceşti Aradul avea aspectul unui sat şi avea construcţii din lemn. Între
1660 şi 1666 la Arad existau 4 preoţi ortodocşi. După cum demonstrează dr. Gheorghe
Ciuhandru, Aradul avea biserică ortodoxă de pe vremea lui Matei Corvin (ca şi Ineu de altfel),
localizată pe amplasamentul actualului Liceu „Moise Nicoară”. Este evidentă aşadar existenţa
românilor ortodocşi ca populaţie autohtonă.
Trecând prin Arad la 1660, renumitul călător Evlia Celebi relatează că la porţile de Nord şi de
Sud ale „palancii” existau aşezări de case creştine cu acoperişuri de stuf şi scânduri, iar pe malul
Mureşului existau „dughene”, la care se adunau mii de oameni la un renumit târg, timp de zece
zile şi zece nopţi. Importanţa târgului pentru armata turcească a determinat Sublima Poartă să-l
organizeze bianual. Existenţa „dughenelor” înseamnă un comerţ stabil la 1660, dughenele
polarizând mulţimea cu ocazia târgurilor.
Urbanizarea Aradului începe abia după pacea de la Karlowitz, încheiată între Imperiul
Otoman şi cel Habsburgic la 1699, când graniţa între cele două iperii se stabileştepe Mureş. La
acest moment apare şi harta 1699 întocmită de renumitul inginer arhitect Giovanni Morando
Visconti, probabil angajat de Curtea de la Viena pentru a materializa graniţele, care prezintă
ţinuturile arădene şi indică, pe Mureş în dreptul a cinci coline existente şi astăzi în comuna
Vladimirescu (Glogovăţ) a localităţii „Vechia Aradt” (Orodul), iar la trecerea drumului principal
peste Mureş către Timişoara a localităţii „Aradt” (Arad), pe locul oraşului actual. Reprezentările
Orodului şi Aradului, făcute de Visconti, sunt comparabile atât ca semn, cât şi ca mod de
scriere- indicările având rang inferior reprezentările realizate pentru Ineu, Lipova şi Timişoarace
erau târguri la vremea respectivă.
În Aradul de astăzi nu s-a păstrat nici o clădire din secolul al XVII-lea sau mai veche, iar cele
din secolul al XVIII-lea reprezintă, într-un număr destul de redus, martorii cei mai vechi ai
istoriei spre deosebire ca alte oraşe ca Timişoara, Oradea, Lipova, Ineu. Acest lucru poate fi
datorat faptului că Aradul anterior secolului al XVIII-lea avea caracter predominant rural fiind
construit din lemn.
©2008-2009, PROIECT ARAD S.A.
18