Zona monumente protejate - Primaria Municipiului Arad

Aşa cum arată planul reconstrucţiei „cetăţii vechi” între 1699-1701, întocmit la comanda
prinţului Eugen de Savoia, oraşul era format din două insule: „Kleine Insul Arath” şi „Grosse
Insul Arath”. Pe cele două insule regimul de construire era diferit, fiind determinat de
considerente militare sau comerciale.
După bătălia de la Zenta când prinţul Eugen de Savoia i-a bătut pe turci, aceştia s-au
retras din cetatea de la Aradul Nou construită de turci în secolul XVI, zona intrând în
componenţa Banatului. Actuala aşezare Aradul Nou se naşte potrivit tradiţiei în 1688 când
prinţul Eugen de Savoia reocupând şi cetatea Aradului armata şi solii generalului se stabilesc
aici.
4) SECOLUL XVIII d.C.
Devenit important punct strategic, cu rol în ţinerea sub observaţie a Timişorii ocupată de
turci şi a asigurării siguranţei navigaţiei pe Mureş, totodată fiind aşezat la singura poartă mai
largă de intrare spre teritoriul Ardealului, Aradul este ridicat în anul 1702 la rang de oraş
cameral.
Rangul de oraş cameral ce-i conferă o serie de drepturi economice cât şi colonizarea sârbilor
şi a germanilor, ce se interpun între populaţia autohtonă română şi maghiară, impulsionează
viaţa Aradului a cărui prosperitate se resimte imediat, în anii următori, în dezvoltarea sa
urbanistică. Oraşul a fost înzestrat cu dreptul de a organiza târguri mari, ţinute regulat ce câte
trei ori pe an, începând din 1702. Ele se ţineau în zilele de sărbători ortodoxe, după calendarul
vechi la Sfinţii Petru şi Pavel şi la Sf. Dimitrie, practică rămasă în fiinţă şi în anii *30 ai secolului
XX. Târgurile de la Arad făceau parte din seria târgurilor din ţinuturile arădene, fiind cele mai
importante prin bogăţia şi varietatea ofertei. La Arad târgurile se ţineau în lunile: martie, iulie,
noiembrie. Cu toate că poziţia Aradului era oarecum la periferia comitatului, aria de răspândire
a produselor comercializate în pieţele oraşului era mare, datorită comercianţilor amblunaţi
greci, macedo-români şi sârbi. Târgurile de vite din Arad erau în strânsă legătură cu interesele
românilor din oraş, acest lucru se vede din hotărârile congregaţiei comitateuse de la 1750,
repetate şi în 1787, prin care comunitatea românească din oraş încasa veniturile de piaţă ale
târgurilor arădene de vite.
Populaţia autohtonă, cât şi cea venită, preocupată de lărgirea spaţiului de locuit pe măsura
unei prosperităţi ce se contura, demarează propriile construcţii fără a neglija însă construcţiile
administrative şi religioase, precum biserica ortodoxă sârbă din actuala Piaţă Sârbească sau
capela din „oraşul” nemţesc.
„Kleine Insul Arath” era insula fortificată a cetăţii, paărând pe planul din 1752- întocmit de
cartograful militar anonim cu numele de „Kleine Fortifications Insul”. Zona era situată între
Mureş şi un braţ al lui, dispărut, numit Mureşul Mic, astăzi este zona Cartierului Drăgăşani. Pe
această insulă prdominau construcţiile militare. În paralel cu reconstrucţia „Cetăţii Vechi” de la
1699-1701 s-au şi completat construcţiile acesteia cu următorul regulament impus de
proximitatea faţă de un obiectiv militar:
1- Apariţia CARTIERULUI SÂRBESC prin colonizarea grănicerilor sârbi pentru apărarea
Mureşului Mic şi a Retiradei Cetăţii pe o aşezare incipientă prezentă şi la 1707 cu numele
„Civitas Thökolian” (conform planului Károly Sándor), după numele căpeteniei sârbilor.
2- Impunerea unui SPAŢIU NECONSTRUIT DE SIGURANŢĂ între cetate şi noul cartier al
coloniştilor sârbi. Spaţiul de siguranţă apare în toate planurile premergătoare demolării
cetăţii.
3- FOLOSIREA LEMNULUI la casele din afara cetăţii, fapt dovedit prin consemnările a
numeroase incendii din Cartierul Sârbesc la începutul secolului al XVIII-lea. Folosirea
©2008-2009, PROIECT ARAD S.A.
19