Zona monumente protejate - Primaria Municipiului Arad

grănicerii sârbi fapt ce determină pe o mare parte din ei să părăsească Aradul plecând spre
Rusia.
Măsurile luate de imperiali pe de o parte şi zvonul mutării ce se accentuează, a declanşat
nemulţumirea populaţiei a căror plângeri asaltează curtea de la Viena ce rămâne insensibilă.
Nemulţumirile populaţiei au atins paroxismul la 13 aprilie 1758 când şefului bisericii minorite
i se aduce la cunoştinţă, de către curtea de la Viena, că se acceptă terminarea construirii bisericii
şi a consistoriului minorit din Arad cu condiţia ca în caz de necesitate să fie demolate pe
cheltuială proprie.
La amintitele nemulţumiri se mai adaugă una în anul 1763, an al începerii construirii noii
cetăţi în bucla Mureşului, cetate existentă şi azi, moment în care se aplică o taxă în vederea
mutării Aradului în pusta Zimandului, taxă ce urma să fie plătită de toţi locuitorii judeţului.
Nemulţumirile arădenilor cât şi a locuitorilor judeţului ţinându-se lanţ, îl determină pe Iosif
al II-lea să facă mai multe vizite la Arad, vizite urmate de fiecare dată de câte o concesie.
Prezentat la 1765 de cartograful Emerik Ruttkay, atât Aradul, cât şi Aradul Nou sunt amplu
dezvoltate înspre Vest, iar Micălaca înspre Nord şi Est. Planul se referă la prezenţa ambelor
cetăţi. Se observă şi modificări ale cursului Râului Mureş în jurul Cetăţii Noi. De-asemenea
braţul Mureşului este canalizat rezultând Canalul Ţiganca de astăzi. La fel se întâmplă parţial şi
cu Mureşul Mic, în zona actualei străzi Gheorghe Lazăr până în zona actualului Stadion Gloria.
Se pot observa şi alte canale apărute în jurul Micălăcii, de unde rezultă clar că lucrările
hidrotehnice în jurul Mureşului erau o prioritate, în parte datorită construirii Cetăţii Noi şi a
obţine cât mai mult teren de construire, dar şi pentru a dirija apele din inundaţii.
Planul este structurat pe parcele bine definite şi marchează construcţiile din acea vreme. După
mărimea acestora şi modul de aranjare se poate interpreta tipul şi vechimea ţesuturilor urbane.
Astfel, lângă ţesuturile de factură prestabilită, cu alinaimente stradale din anii anteriori acestei
dezvoltări, se pot citi adăugirile necontrolate ce s-au realizat probabil în timpul anilor de
interdicţie de construire în cetatea veche.
O copie după planul lui Ruttkay de la 1765 detaliază oraşul Arad de la acea vreme, şi se adaugă
edificiile reprezentative: Primăria, sediul prefecturii, Biserica Sârbească, Bisericile Ortodoxe, dar
şi cazarmele, de pozite de sare şi funcţiunile de producţie locală: o ţiglărie în zona de NV. Astfel
prezentat, oraşul capătă profunzime.
Aradul Nou
Pentru a atrage colonişti germani (şvabii) autoritatea locală construieşte 42 de case noi ca în
1766 numărul de case să crească cu încă 82 de numere, case ce au fost populate de şvabi.
Aşezare sistematizată, desfăşurată în stânga şi dreapta actualei străzi, Calea Timişorii, ce
făcea legătura între Arad şi Timişoara, Aradul Nou se dezvoltă în continuare.
Urmare a vizitei lui Iosif al II-lea la Arad în luna mai 1768, a fost luată hotărârea consiliului
orăşenesc de a repara şi mări primăria existentă.
Lucrările au demarat în anul 1769, fiind încredinţate meşterului zidar Kuschel Bauriu şi
meşterului dulgher Sally Marton şi s-au terminat în anul 1770, rezultând un frumos edificiu
baroc P+1 amplasat în „oraşul” nemţesc, în actuala Piaţă Avram Iancu, piaţă care se profila ca
viitor centru al Aradului, aflat într-o continuă extindere spre nord-vest de Mureş.
Următoarele vizite ale lui Iosif al –II-lea din anul 1773, an al începerii demolărilor în cetate şi
cea din anul 1775, aduc arădenilor speranţe şi decepţii în funcţie de hotărârile luate, hotărâri
adesea contradictorii.
23
©2008-2009, PROIECT ARAD S.A.