Vatra veche 2. 2011,BT

însemnau pentru ea acei 500 de ruble prăpădiţi, salariul
ei de la VSNH, când o singură extorcare (să intervină
pentru desigilarea prăvăliei unui negustor) îi aducea
5000 de ruble, iar alta – de la Meşcerskaia-Grews, al
cărei soţ fusese băgat la închisoare –, 17000. 11 […]
[…] Pep află la interval relativ scurt că acea
acţiune de „reeducare“ [iniţiată de Bogdanovici – nota
mea, M. F.] era supralicitată şi de un alt personaj, obscur
în lumea tineretului anticomunist, numit Eugen Ţurcanu.
Acesta fusese ca elev în perioada guvernării legionare din
1940-1941, membru sau simpatizant al organizeţiei
Frăţiile de Cruce, în mod oportunist dezicându-se imediat
ce au căzut de la conducere. Fire oportunistă şi cu multă
dorinţă de parvenire, Ţurcanu asaltă organizaţia de
tineret de la primele începuturi ale instalării
comunismului în România. În scurt timp, el fu promovat,
dus la cursuri rapide pentru activitate diplomatică şi
trimis în Bulgaria la o reuniune specială a tineretului
comunist, în calitate de lider. În ancheta dură dusă de
securitate la arestările din mai 1948, cei ce-l cunoscuseră
au considerat că Ţurcanu nu merita efortul de a suporta
schingiuiri pentru a-l proteja. Astfel, într-o bună zi,
respectivul fu arestat din Bulgaria şi [de]căzut din vârful
piramidei de partid în sordidul puşcăriilor. // În acea
situaţie, [Ţurcanu – n. M. F.] dori să se răzbune, fondul
lui nativ [orientat] spre rău şi criminalitate ajutându-l. În
acţiunea lui de reeducare şi de recâştigare a poziţiilor
pierdute, găsi un concurent puternic în persoana lui
Bogdanovici. 12
Vreau să fiu bine înţeles: despre artă literară în
multe dintre textele memorialistice apărute în deceniile
postrevoluţionare în România nu poate fi vorba.
Abordând acest gen de texte, probabil că veritabilii
pedanţi înţepeniţi pe la unele catedre de literatură, dedaţi
analizelor stilistico-fonetico-sintactico-morfologice ar
suferi cumplit din această pricină! Dar ce studii de caz s-
ar putea aplica pe marginea unor astfel de schiţe de
portrete morale! Câte comparaţii profitabile, psihologic şi
etic, s-ar putea face între lumea evocată de memorialişti şi
societatea de consum globalizată pe care o avem în
splendidă dezvoltare sub propriile noastre priviri (mă
gândesc, de pildă, la aşa numiţii „lupi tineri“ pe care deja
i-a deversat vesel societăţii sistemul de învăţământ
superior actual! Ei îşi exersează instinctele, de ani buni,
poposind meteoric prin varii partide, societăţi şi instituţii,
fără programe ori ideologii proprii, dar spre prezervarea,
de bună seamă, a „interesului naţional“)! Ce exerciţii de
recunoştinţă şi de admiraţie ar prilejui mărturii fruste,
implicând punţi directe, de la suflet la suflet, precum cele
semnate de Adriana Georgescu, Lena Constante, Marcel
Petrişor, Nicolae Mărgineanu, Aspazia Oţel Petrescu,
Ioan Ianolide, Ion Ioanid, Richard Wurmbrand, Liviu
Brânzaş, Elisabeta Rizea, Dumitru Bejan; Gheorghe
Calciu-Dumitreasa etc. etc.!...
Îmi permit o divagaţie aici: cu alte mijloace
pedagogice se cade abordată, desigur, capodopera
Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt – considerat
deja, pe bună dreptate, „autor canonic“! Cartea sa, la orice
pagină ai deschide-o, te copleşeşte şi estetic, anume ca
11 Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag. 1918-1956. Încercare
de investigaţie literară, vol. I, traducere de Nicolae Iliescu,
Bucureşti, Editura Univers, 2008, pp. 266-267.
12 Dan Lucinescu, Jertfa, Bucureşti, Editura Siaj, 2008, p. 88.
tehnică narativă – şi litotă, şi contrapunct, şi „boule de
neige“, şi ironie, şi autoironie, şi monolog interior, şi stil
direct, indirect ori indirect liber – în fine: tot ce vrea şi ce
l-a învăţat să caute şi să exempifice profesorimea
universitară află cel deprins cu demonstrarea artei literare!
La aceste pagini memorialistice, s-ar cuveni
adăugate, într-o eventuală antologie didactică sau chiar
într-un manual interdisciplinar pus la îndemâna Şcolii
(aşa cum deja am conceput, împreună cu două colege
inimoase, profesoarele Marilena Istrati şi Olimpia
Popescu), scrierile proscrişilor din intervalul amintit:
Radu Gyr, Nichifor Crainic, Constantin Oprişan, Vasile
Militaru şi mulţi, mulţi alţii…
Dintotdeauna, poeţii, literaţii adevăraţi au avut
sensibilităţi la frământările sociale, încercând să le
transpună artistic. Până la apariţia capodoperelor literare
pe tema detenţiei din România comunistă, şcoala ar face
bine să-şi asume măcar această literatură memorialistică,
spre a pune început bun vindecării mentalului colectiv
aflat în derivă.
Îmi face plăcere să scriu că poeta citată de iscusitul
conferenţiar amintit în preambulul acestor rînduri, Ana
Blandiana, a avut şi are o susţinută activitate socială în
sensul reconsiderării trecutului, în cadrul Memorialului
Sighet şi al Fundaţiei Academiei Civice. Dar de ce nu
face la fel, prin oamenii ei, şi Şcoala, îngheţată în
reformări ce nu se mai aplică, în văicăreli interminabile
privind veniturile salariale, în inspecţii sterile „CEAC“,
„RODIS“ ş.a.m.d.... În lipsa promovării valorilor etice şi
civice de către Şcoală (pe lângă cele artistice, pe care
inerţial, prin intermediul prăfuitelor sale programe, le mai
propun anemic la clase puţinii dascăli de vocaţie care au
mai rămas în sistemul pedagogic intenţionat epurat),
mass-media inundă programatic, neobosit, cu abjecţii
spaţiul menit culturii (spaţiu ajuns deja sub- ori chiar a-
cultural, dacă nu de-a dreptul anti-cultural!).
Terminând de scris auxiliarul didactic dedicat
literaturii întemniţate, mai am de luptat doar cu
dezinteresul (politic) general, comoditatea majorităţii,
birocraţia editorială şi… lipsa de bani specifice „crizei“ –
toate aparţinând, ca un fel de pecete ghinionistă, cel puţin
de la Mihai Eminescu încoace, acestui biet „neam al
nevoii“... Însă, împreună cu Marilena Istrati şi Olimpia
Popescu, nu mă dau bătut încă: încurajat deocamdată doar
de inspectoarea Mihaela Cîrstea, la nivelul sectorul 4 al
Capitalei, vreau să ridic proiectul nostru la rang naţional,
încercînd, prin miniconferinţe tip consfătuiri didactice pe
municipiu, lecţii deschise, şedinţe cu responsabilii de
catedre pe sectoare etc. şi, desigur, prin demersuri
publicistice precum cel de faţă, sensibilizarea opiniei
conaţionalilor pe tema literaturii din temniţele comuniste.
Adaug, înainte de a încheia, că la nivelul liceului
unde predau, reacţia din partea „beneficiarilor“ faţă de
demersul cultural-pedagogic schiţat în rîndurile
predecente a fost pozitivă: surprinşi, tinerii care au luat
contact cu asemenea „dosare de existenţă“ – ca să
folosesc sintagma lui Camil Petrescu – s-au declarat
realmente interesaţi (unii chiar au fost marcaţi, solicitând
detalii suplimentare, ori scriind mici eseuri).
Aştept, cu previzibile sentimente, provincia!
MIHAI FLOAREA
11