Vatra veche 2. 2011,BT

Un al treilea moment are ca protagonist acelaşi personaj într-o
altă ipostază, ducând o tavă plină cu bunătăţi şi dialogând cu
Prostituata, în faţa căreia doreşte să epateze. Printre replici, sunt
strecurate adevărate panseuri, reflecţii despre viaţă şi oameni.Ex.
“Ar trebui ca tot ce se compune pe lumea asta să iasă din
femeie,” (…) Femeia e o desăvârşire a Domnului, o minunată
creaţie de păcat şi iubire. Şi păcat că nu ştie să folosească harul
acesta decât foarte puţin”.
Pe fondul unui poem recitat de Maestru, apare un alt personaj,
Cabotinul, care, într-un fel, reprezintă dreapta conştiinţă a
fiecăruia, având menirea de a rosti adevărul, chiar dacă învăluit
în cuvinte alese şi linguşeli de complezenţă, aşa cum fac
arlechinii pe lângă tronul regelui.
Fiecare se ceartă cu nălucile, cu propriile fantasme, cu
fantoşele trecutului ori ale prezentului, cu toate frustrările
dobândite în ani de zile de nemulţumiri şi angoase.
Refugiul pe care şi-l găsesc în băutură îi ajută să rostească,
ceea ce n-ar fi spus în alte împrejurări: “Ai dreptate, una sunt şi
alta fac. Beau pentru sărăcie de cuget şi bogăţie de nimic”. (…)
Sincer, singur nu e bine niciodată şi ce-i mai rău e că mă
părăsesc şi eu şi atunci nu mai sunt decât un nimeni” – le spune
Maestrul celor doi musafiri neaşteptaţi, Prostituata şi Cabotinul.
Cei trei creează un moment festiv cu lumini, artificii,
îmbrăţişări, până intervine un al patrulea personaj, Fiul
Maestrului. Este timpul reproşurilor şi al desluşirilor. Se spun
adevăruri dureroase despre familie. De fapt, e vorba de o obidă
care a dospit mult timp şi care acum a răbufnit la suprafaţă.
Se probează din plin vorbele Eccleziastului: “Deşertăciune,
deşertăciune, totul e deşertăciune şi goană după vânt”.
Maestrul constată că toate visele lui, deşi împlinite, s-au
dovedit a fi deşertăciune: “Visul vieţii mele a fost să fiu actor, să
am un fecior şi să am o maşină. Visul s-a împlinit, maşina a
ruginit, copiii au plecat, iar talentul s-a înălţat ca o scânteie, ca
un abur pe cer” – spune el.
El le împărtăşeşte – nu fără o doză de sarcasm, ori de umor -
personajelor închipuite de el însuşi, drama vieţii lui:
“Maestrul: Boala scurmă înăuntru şi e mai dăunătoare
ca dragostea, uneori şi iubirea e un pervers cancer aş spune, în
stare de metastază. Aproape nimeni nu scapă de ea. Uneori
durerea e atât de mare, încât nici nu o mai simţi, creierul îţi
rămâne înţepenit într-un gând pe care nu-l mai poţi rosti. Eşti
rupt în tine şi de tine îndepărtat de tot şi nu ştii când mai eşti şi
dacă mai eşti. Şi prefăcut într-o ceaţă fluidă, se topeşte pe
dinăuntru mut. Atuncea, Doamne, oare mai exist! Sunt dincolo
de mine Sunt dincolo de noi sau chiar durerea nu mă mai
atinge!”
Adunarea se completează cu nevasta Cabotinului, un al
cincilea personaj care intră imediat în joc, alături de ceilalţi.
În toiul petrecerii, precizează autorul în indicaţiile
regizorale, “totul se teleportează într-un spaţiu care devine
confuz”.
E timpul trezirii la realitate, fiincă apare Soţia Maestrului,
care-i găseşte pe toţi prăbuşiţi. Crezând că soţul ei a murit, începe
să plângă la capul său. Ea-şi face un lung proces de conştiinţă
şi mea culpa pentru că nu a ştiut să-şi păstreze căsnicia:
“Tu, mândria orgoliului meu fără de măsură, iartă-mă, can
atâtea rânduri, că şi eu iertatu-te-am! Iartă-mă că n-am ştiut
niciodată cine eşti şi nici nu voi putea afla. Asta m-a înnebunit,
că nu ştiam cine eşti, nu te-am meritat, dar n-am ştiut să-mi plec
capul la genunchii tăi, din trufie şi prostie care-ncape într-o
femeie smulsă din nimic. M-ai făcut să fiu cineva. Din ce-mi
dădeai vroiam şi mai mult. Ţi-am furat dragostea pe care ţi-am
arătat-o dintr-un-ntâi. Ţi-am transferat-o fără să simt, fără să
ştiu, copiilor. Iar tu n-ai mai avut nimic. Te-am însingurat, ai
rămas singur şi tu nu mi-ai reproşat-o niciodată, ascunzându-te
în băut. Eu sunt vinovată de tot!”
Trezit, în cele din urmă şi mahmur, cei doi se împacă,
nevasta zăreşte masca şi costumul lui Moş Crăciun şi realizează
că el a fost. De fapt, replica finală e cheia acestui microspectacol:
“Cred că de fapt nimic nu e aievea…”.
Scrisă la modul direct, prin replici pe înţelesul tuturor,
chiar dacă uzează de mijloace artistice care ilustrează
fantasticul, absurdul, piesa este o fantezie care pune pe prim
plan cuplul conjugal cu problemele lui. Personajele sunt
credibile, chiar şi cele fictive, se străduiesc să pară persoane
reale, prin jocul lor şi prin limbajul folosit. Ele aduc la zi o
problemă cât se poate de actuală: aceea a comunicării interumane.
Nicolae Băciuţ completează cartea de faţă cu un interviu
foarte interesant luat actorului şi scriitorului Ion Fiscuteanu în
2005, anul recunoaşterii sale drept cel mai bun actor la
Festivalul de la Cannes, unde a interpretat în film, rolul
principal din “Moartea domnului Lăzărescu” – în regia lui
Cristi Puiu.
După ce îi face o prezentare a vieţii şi carierei artistice şi
citează din cronicile timpului referitoare la acest film medaliat
la Cannes şi despre performanţele actoriceşti ale lui Ion
Fiscuteanu, Nicolae Băciuţ subliniază faptul că protagonistul
este “actorul de lângă noi” care a slujit scena Teatrului
Naţional din Târgu-Mureş cu devotament şi dăruire, creând
zeci de roluri memorabile, “cu eleganţă, pasiune şi
modestie”. Palmaresul său numără peste 60 de roluri în teatru,
dar şi importante roluri în film unde, regizori precum Mircea
Danieliuc, Alexandru Tatos, Lucian Pintilie, Nae Caranfil,
Nicolae Mărgineanu i-au valorificat disponibilităţile
actoriceşti şi l-au distribuit în câteva roluri memorabile, în
douăzeci de filme, dintre care, cele mai multe, de referinţă
pentru cinematografia românească: “Glisando”; “Iacob”;
“Balanţa”; “Cel mai iubit dintre pământeni”, “Sindromul
Timişoara”, ca să nu mai vorbim despre rolul titular din
“Moartea domnului Lăzărescu”.
Recunoaşterea internaţională de care s-a bucurat în 2005
l-a făcut să viseze la nominalizarea la Oscar ca încununare a
unei vieţi artistice de excepţie.
Volumul anterior al lui Ion Fiscuteanu, intitulat:
“Strugurii de furat îs mai buni” – s-a remarcat prin
naturaleţe, simplitate, dramatism şi multă sensibilitate,
subliniază Nicolae Băciuţ în interviul cu acesta.
Interviul pune accent pe începuturile actorului, despre
admiterea la teatru, pe formarea sa ca actor, având-o ca
profesoară pe Dina Cocea, apoi pe George Carabin şi pe Jani
_______
Foto: Svejk, în PERIPEŢIILE BRAVULUI SOLDAT
ŠVEJK, de Jaroslav Hašek, regia artistică Eugen Mercus,
1986
77