Vatra veche 2. 2011,BT

În templu, cu Mesia în braţe
„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să
fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de
Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face
răsplătitor celor care Îl caută” (Evr.11,6)
Întâmpinarea Domnului, ultimul praznic
împărătesc care ne aminteşte de pruncia Mântuitorului
Hristos, este un eveniment care nu trece neobservat. În
fiecare an, la 2 februarie, biserica noastră sărbătoreşte
această importantă zi, în amintirea împlinirii de către
Sfânta Fecioară Maria şi a dreptului Iosif, a două
porunci ale Legii lui Moise: slujba curăţirii unei femei
la 40 de zile de la naştere şi ceremonia închinării
primului născut de parte bărbătească lui Dumnezeu (Lc.
2, 22-23). Misterul sărbătorit nu are menirea să ne
surprindă ca eveniment istoric, fiindcă este strâns legat
de cel al naşterii Domnului, de Crăciun şi Anul Nou.
Acum pruncul Iisus este prezentat la templu ca să
împlinească, să ia asupra sa, să desăvârşească tot ce s-a
scris despre el în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi
(cf. Lc 24,44).
Să privim cu atenţie scena prezentării lui Iisus la
Templu. Sfântul Luca evanghelistul, asemeni unui bun
regizor, focalizează luminile şi obiectivul camerei de
luat vederi asupra templului, apoi asupra bătrânului
Simeon, asupra Mariei care îl ţine în braţe pe Iisus şi în
fine asupra profetesei Ana.
Primul fascicul de lumini e concentrat asupra
Templului, în care familia sfântă intră la patruzeci de
zile după naşterea lui Iisus pentru a îndeplini riturile
purificării mamei şi de răscumpărare a primului născut,
prescrise de legea lui Moise. Atenţia lui Luca nu este
însă îndreptată spre aceste rânduieli, ci spre faptul că
pentru prima dată în viaţa sa, Domnul Hristos a intrat în
templu. Aici, în templu, în locul cel mai sfânt al
naţiunii ebraice, Dumnezeu intervine pentru a da un
nou curs istoriei.
Apoi, apostolul Luca restrânge lent obiectivul
camerei, pentru a-l încadra pe bătrânul Simeon pe care,
cu un termen drag vechiului iudaism, îl defineşte „om
drept şi temător de Dumnezeu” ( Lc. 2, 25). În ce
consta această dreptate Rabinii din acea vreme
asigurau că omul este drept când respectă legea
mozaică, în care se manifestă voinţa lui Dumnezeu.
Evanghelistul Luca, în schimb, asemenea tuturor
creştinilor de atunci şi din toate timpurile, este convins
că omul drept este cel care împlineşte voinţa lui
Dumnezeu primindu-l pe Trimisul Său, care duce la
îndeplinire învăţăturile vechilor Scripturi.
Trebuie adăugat faptul că poporul lui Israel îl
aştepta pe Mesia ca pe acela care avea să unească toate
popoarele
pământului în
adorarea unicului
Dumnezeu. Această
convingere este
prezentă în
cuvintele bătrânului
Simeon, care,
luându-l pe pruncul
Iisus în braţe,
spune: „Acum
slobozeşte pe robul
Tău, după
cuvântul Tău, în
pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai
gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină
spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău
Israel.” (Lc 2, 29-32).
După ce l-a preamărit pe Dumnezeu pentru cele
văzute, „i-a binecuvântat Simeon” pe cei uimiţi de
eveniment şi a vorbit către Maria, mama Lui” (v.33).
Dreptul Simeon se adresează numai Mariei, mamei lui
Iisus, simbol al purităţii şi maternităţii prin excelenţă,
care l-a zămislit în trupul său pe Mesia şi care nu poate
decât să se bucure cu El şi să sufere împreună cu El. De
aceea, Simeon, în încheierea dialogului cu Maria, îi
zice: „ Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre
ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va
stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie,
ca să se descopere gândurile din multe inimi.”
(vv.34-35).
La Întâmpinarea Domnului, apare şi o figură
feminină, Ana. Prorociţa Ana de la Templu, nu este o
figură proeminentă. Niciun înger nu a venit la ea să o
înştiinţeze, nu a călăuzit-o nicio stea, iar Duhul Sfânt nu
a îndrumat-o într-o manieră specială. Cu toate acestea,
este prima femeie care, cu simplitatea inimii, L-a
recunoscut public pe Domnul Iisus, ca Mesia. Pe
această femeie, sfântul Luca o încarcă cu multe
simboluri, începând de la numele pe care îl poartă: Ana,
care înseamnă „Dumnezeu a folosit cu mine”! În afară
de aceasta, este „fiica lui Fanuel”, care înseamnă
„Chipul lui Dumnezeu” (cfr. Gen. 32,31) şi este din
tribul lui Aşer, care înseamnă „am avut noroc”.
Văduvă de şaizeci de ani şi cu foarte puţine
posibilităţi, nu a fost consumată de situaţia tragică, ci L-
a lăsat pe Dumnezeu să aibă controlul vieţii ei. Şi-a
pierdut soţul, dar nu şi speranţa. Şi-a pierdut viaţa pe
care o visase alături de soţul ei, dar nu şi puterea de a
visa. Legăturile care i-au străpuns trupul nu i-au atins
însă spiritul. Cu alte cuvinte, Ana nu este numai una
dintre atâtea profetese, de care e bogată istoria lui
Israel, dar este profetesa mesianică prin excelenţă, care
nu părăsea templul slujind „noaptea şi ziua în post şi în
rugăciuni ” (v.37), în aşteptarea lui Mesia. Aceasta,
văzându-l pe pruncul Iisus, nu numai că-l recunoaşte ca
45