Vatra veche 2. 2011,BT

Istoria europeană a cunoscut un
Imperiu Roman care a dobândit, la un
moment dat, două dimensiuni: una
apuseană şi una răsăriteană. Istoria
europeană cunoaşte astăzi două realităţi
socio-economico şi umane diferite,
moştenitoarele dimensiunilor imperiale
anterioare: una apuseană şi cealaltă
răsăriteană. Istoria europeană este,
esenţialmente, unitatea desfăşurării
distincte a două lumi. Europa însăşi este
un Ianus bifrons care cu o faţă priveşte
spre locul de unde răsare soarele, iar cu
cealaltă faţă priveşte spre locul unde el
apune.
Ceea ce este specific Apusului cu
greu se poate vedea în Răsărit. Astfel,
particularităţile socio-economice sau
evenimentele politico-militare şi culturale
care au generat întregi epoci istorice în
vestul continentului nu au existat
niciodată în Europa Răsăriteană, iar
noţiunile care descriu acele realităţi occidentale nu corespund
realităţilor orientale sau, neavând acoperire nici în societatea,
nici în gândirea de tip estic, nu-şi justifică aici utilizarea. Dacă
este aşa, atunci cum se explică gestul disperat, repetat mereu
de peste două sute de ani, al Răsăritului, de a pretinde că este
Apus De a se dezice de sine însuşi De a se auto-desfiinţa ca
lume distinctă şi de sine-stătătoare Credem că răspunsul este
următorul: Răsăritul este sedus de Apus, tot aşa cum Faust a
fost sedus de Mefistofel. Arma clasică a seducţiei este,
desigur, iluzia: iluzia bogăţiei, a iubirii, a puterii şi a statutului
privilegiat din această lume. Încă din 1979, Virgil Cândea
recunoştea că, începând chiar cu secolul al XVII-lea, Europa
de sud-est se aventura spre Apusul aducător de ispititoare
(s.n.) înnoiri[1]. În cazul Domnitorului nostru, însă, după cum
vom vedea, au fost mai mulţi mefistofeli.
Din această perspectivă privind lucrurile, ce am putea
spune despre Renaştere şi reprezentantul ei „întârziat”
Dimitrie Cantemir[2] Despre umanismul apusean deschizător
de drumuri şi despre cel răsăritean mai codaş Despre
Iluminismul triumfător la curţile politice şi spirituale ale
Europei şi „înfrângerile” culturii din Balcani Am putea
începe prin a spune că Renaşterea reprezintă un segment
important din istoria occidentală, segmentul secolului al XIVlea
± două secole, după cum ne deplasăm spre Mediterana sau
spre Marea Nordului. Evenimentul care a generat această
epocă este, după cei mai mulţi autori, socio-economic;
conform aprecierilor noastre, el este unul intelectual, favorizat
şi de conjuncturile economice şi sociale specific occidentale.
Acest eveniment constă în descoperirea (!) cărţilor scrise, cu o
mie de ani mai înainte, de autori din Europa Răsăriteană şi în
acţiunea ulterioară de promovare a lor, adică traducerea şi
publicarea în limbile occidentale, recuperarea ideilor şi
integrarea lor în circuitul cultural propriu, asimilarea lor,
înghiţirea lor, digerarea lor şi, în final, re-naşterea lor[3].
Toate aceste cărţi şi idei la care ne referim aparţin Antichităţii
greceşti şi celei romane prelungite în Balcanii „ne-iluminaţi”,
aşadar lumii precreştine. Rezultă că Renaşterea occidentală
este, de fapt, din punctul nostru răsăritean de vedere, o
întoarcere la ideile vehiculate de gânditorii noştri înainte de
apariţia creştinismului şi o obiectivare, o materializare a lor în
fapte de civilizaţie. Aceste fapte de civilizaţie industrială şi
financiară s-au constituit în instrumente ale seducţiei de care
vorbeam. Atunci când Apusul creştin a înfăptuit acest
„plagiat”, el a şi făcut primul pas spre renunţarea la sine însuşi
ca entitate creştină.
În Europa orientală nu a avut loc
un eveniment similar, prin urmare nu a
apărut nicio epocă de re-naştere,
întrucât cărţile, ideile şi valorile
răsăritene care au zguduit creştinismul
occidental erau, pe de o parte,
cunoscute ca atare de la apariţia lor, aşa
cum era şi firesc, iar pe de altă parte,
ele erau depăşite şi recunoscute de toţi
ca depăşite de creştinismul răsăritean
ortodox. Nici atunci, în jurul secolului
al XIV-lea[4], şi nici mai târziu,
Europa de est nu a trăit o renaştere. Nu
se poate vorbi, deci, de niciun fel de
renaştere răsăriteană (românească, de
exemplu), nici măcar de una tîrzie.
Dimitrie Cantemir, care a trăit la
confluenţa secolelor al XVII-lea şi al
XVIII-lea, nu este renascentist, oricât
de mult ar vrea unii dintre noi, iar acest
lucru nu este deloc ruşinos, ba
dimpotrivă, pentru că Domnitorul
nostru nu a îmbrăţişat niciodată ideile filosofice precreştine ale
lui Platon şi Aristotel altfel decât în manieră intelectuală şi nu
le-a pus în locul învăţăturilor evanghelice, nu le-a substituit
credinţei sale ortodoxe, aşa cum mulţi gânditori apuseni au
făcut.
Secolul al XVI-lea occidental desăvârşeşte ceea ce
Renaşterea începuse, anume ideea autosuficienţei omului în
lume întemeiată pe superioritatea raţiunii sale pure. Centrarea
definitivă pe fiinţa umană ca fiinţă puternică şi chiar
atotputernică în relaţia sa cu natura văzută şi nevăzută este
specifică umanismului. Umanismul occidental este raţionalist,
naturalist, senzualist şi ateu. El reprezintă proiectul uman pur
al societăţii apusene[5], al cărui apogeu va fi strigătul tragic al
lui Nietzsche „Dumnezeu a murit”.
Este Dimitrie Cantemir umanist Umanismul care i se
atribuie gânditorului român nu este umanismul specific
apusean, constituit prin substituirea raţiunii pur umane în locul
lui Dumnezeu la cârmuirea lumii; este un altfel de umanism.
Maica Benedicta, al cărei nume laic este Zoe Dumitrescu-
Buşulenga, în volumul Valori şi echivalenţe umanistice,
excurs critic şi comparatist[6], scrie că noi, românii, avem
vocaţia umanismului de tip roman şi nu a celui de tip
occidental. Autoarea consideră că în Ţările Române au existat
gânditori umanişti de ambele tipuri; Petru Cercel şi Nicolaus
Olahus sunt, într-adevăr, umanişti de factură vestică, în timp
ce Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Neagoe Basarab[7] sunt
umanişti de factură românească[8]. În această categorie se
înscrie, desigur, şi Dimitrie Cantemir, în a cărui operă de
maturitate este aproape excesivă preocuparea de a afirma
religia creştin-ortodoxă a poporului român, care exprimă fără
echivoc lucrarea teandrică care străbate istoria universală a
popoarelor şi istoria personală a fiecăruia dintre noi. În
perimetrul gândirii ortodoxe răsăritene, nu se susţine nici
astăzi, şi cu atât mai puţin în epocile anterioare, că raţiunea
umană îşi este suficientă sieşi sau că prezenţa lui Dumnezeu ar
fi un obstacol în calea libertăţii noastre. Dimpotrivă,
desăvârşirea omului ca fiinţă raţională şi liberă presupune
49