Vatra veche 2. 2011,BT

doi ani de succes fulminant în
calitate de ambasador la ONU, timp
în care României îi revenise postul
de preşedinte al Consiliului de
Securitate. Pe durata mandatului
său, avusese loc invazia irakiană în
Kuweit şi SUA avea nevoie urgentă
de o rezoluţie a Consiliului de
Securitate, care să legitimeze o
intervenţie militară, fiindcă – după
cum observa cu sarcasm un ziarist
– mica ţară arabă nu producea
morcovi (situaţie în care soarta ei ar
fi fost deplânsă în treacăt), ci
petrol, mult petrol, aşa încât
principiile dreptului internaţional
deveniseră sacrosancte pe malurile
Potomacului. Aurel Dragoş
Munteanu se dovedise abil şi foarte
eficient, obţinând într-un timp
record şi în unanimitate rezoluţia în
forma dorită de SUA. Curios mi s-a
părut – şi nu numai mie – că în
ciuda acestui imens serviciu făcut
în cele din urmă, de România,
Statelor Unite, acestea au continuat
să strâmbe din nas la acordarea
clauzei naţiunii celei mai
favorizate, un mizilic pentru marea
putere şi de care se bucurau
sumedenie de ţări cu pete multe şi
grele, după principiile invocate ca
sacrosancte şi inviolabile de
Washington. Acordarea acestui
mizilic – a cărui valoare e de altfel
pur simbolică, cu minimă relevanţă
economică – în condiţii meschine
(doar pentru un an, cu posibilitatea
reînnoirii) ceva mai târziu, pe
vremea când A.D.Munteanu era
ambasador la Washington, e trecută
în panegiricile pe care le-am citit pe
internet în dreptul realizărilor
extraordinare în beneficiul ţării ale
fostului ambasador. Să spun că sunt
reticentă cu privire la acţiunile
„nobil patriotice” ale fostului meu
coleg de an e un eufemism; n-am
crezut şi nu voi crede vreodată că
mobilul adevărat al acţiunilor lui
are ceva în comun cu vreun
principiu. Dizidenţa lui de ultimă
oră ca şi subiectul intervenţiilor
sale împotriva regimului la
posturile străine îmi stârniseră o
admiraţie îngreţoşată pentru flerul
şi abilitatea lui de a se urca în barca
sigur câştigătoare după ce vâslise şi
storsese tot ce se poate în cea care
se îneca.
Poate că ar trebui să mă întorc
înapoi în anii studenţiei, pentru a
contura chipul acestui fost coleg
setos de afirmare a superiorităţii
sale, a puterii sale asupra altora,
fiindcă asta era cheia adevărată a
personalităţii lui. Se scălda cu
deliciu în etalarea superiorităţii
sale, imun la ridicolul căruia i se
expunea eventual. Într-un an cu
destule studente foarte bune şi cu o
stea ca Ioana, Aurel făcea paradă
de superioritatea intelectuală
masculină ce implica, evident şi
explicit, dispreţul binevoitor pentru
slabele puteri în domeniu ale
femeilor. Se şi socotea un seducător
de succes, iar eventualele eşecuri le
atribuia absenţei feminităţii insei
alese ca obiect al experimentului,
pe care o prăvălea de îndată în zona
mult mai vrednică de dispreţ, a
acelora care au scăderea originară a
tagmei – inferioritatea intelectuală
– fără să aibă măcar atuul ei,
înduioşătoarea feminitate.
Înfăţişarea lui era însă într-un bizar
dezacord cu atât de lăudata
virilitate. Cu un ten superb de
fetişcană, neatins de umbra vreunor
tuleie, cu bărbia crestată cu
rotunjimi netede, cu părul castaniu
buclat, chipul său avea ceva de
efeb. La trei-patru ani, trebuie să fi
fost un copil adorabil, dintre aceia
despre care nu poţi spune cu
certitudine dacă e băiat sau fată.
Crescând, trupul său parcă se
deşirase şi rămăsese oarecum
nehotărât între forma feminină şi
cea masculină. Când l-am revăzut
la destui ani de la terminarea
facultăţii, l-am găsit neschimbat în
esenţa sa incertă: se îngrăşase, nu
excesiv, timpul îi asprise tenul şi-i
relaxase muşchii feţei, rămase tot
cu un ce feminin pronunţat. Inutil
să adaug că aerul de superioritate
binevoitoare, privirea de la o
înălţime, astrală acum, nu lipseau.
Parcă pentru a le sublinia, se lăsa
uşor pe spate, ca spre o imaginară
spetează de fotoliu, mărind distanţa
de unde venea privirea ce mă
cuprindea şi pe mine, dar nu numai:
eram prea mică şi neînsemnată
pentru a i-o putea fixa. Întâlnirea,
absolut întâmplătoare, la care mă
refer, a avut loc la cofetăria de la
parterul clădirii unde-şi avea sediul
redacţia „Tribunei” şi era
frecventată pe atunci mai cu seamă
de literaţi consacraţi sau aspiranţi şi
habar nu am ce anume mi-a purtat
paşii într-acolo în acea zi de vară;
n-am regretat niciodată şi am
păstrat-o vie în memorie pentru
spectacolul de gală pe care mi l-a
oferit fostul meu coleg de an, aflat
pe atunci pe un foarte înalt scaun în
publicistica literară, director, cred,
al „Luceafărului”. Nu ştiu ce
anume îl adusese în Clujul
studenţiei, dar am vaga impresie –
poate răutăcioasă – că venise
anume pentru a-şi etala reuşita şi a
strivi sub strălucirea ei elita
publicisticii literare clujene, unde
nu pătrunsese, şi – nu exclud - pe
foştii colegi de an cu repartiţii
academice în Cluj, în vreme ce el
însuşi nu obţinuse decât una la
Oradea. Dacă aşa a fost, n-a prea
avut parte de noroc, fiindcă
niciunul dintre cei vizaţi nu era în
Cluj: redacţiile „Tribunei” şi
„Stelei” erau pustii, doar cu câte un
redactor de sacrificiu, şi la fel
stăteau lucrurile şi în lumea
academică, cel puţin în privinţa
foştilor colegi de grupă care-l
eclipsaseră şi al căror prestigiu
intelectual fusese recunoscut
unanim în an. A trebuit să se
mulţumească să-şi rotească coada
de păun în faţa unor neînsemnaţi,
un fost coleg de an, prozator
talentat (nu de mare anvergură),
care după un stagiu în învăţământul
rural tocmai în Dobrogea, reuşise
să ajungă la „Tribuna” – era în
tovărăşia lui la cafenea – şi eu
însămi, care retrogradasem, aşazicând,
fiindcă după desfiinţarea
IP3-ului clujean (unde primisem
repartiţie ministerială la absolvire),
intrasem în învăţământul
preuniversitar, eram profesoară şi
nici măcar la vreun liceu cu
renume, ci la unul industrial.
Aflând această ultimă noutate,
Aurel s-a interesat plin de
solicitudine ce anume predau eu la
acel liceu (!!!), fiindcă pe cei doi
copii ai săi intenţiona să-i îndrume
spre o meserie tehnică, cele
umaniste neavând perspective.
ELENA NEAGOE
57