Vatra veche 2. 2011,BT

Tep pictorul, sosit să intre. Există, deci,
un paznic, poate cel mai mărunt şi
neştiutor de ceea ce se întâmplă, care
verifică actele şi te lasă să intri, dar
niciodată să ieşi. Al lui Kafka, din
Procesul, îi spune lui Josef K., sosit în
faţa proţii pentru a intra în Lege, să
aştepte – şi omul aşteaptă până la ultima
suflare, deşi poarta era a sa şi deschisă.
Tâlcurile cad altfel pentru un evreu, altfel
pentru un creştin. Însă Petrişor Ciorobea
nu recurge la legăturile acestora.
Casarabassa nu are transcendenţă; ea se
află la baza piramidei cancerigene a unei
ideologii golite de sens şi a unei puteri
pline de nesens.
În acest ţinut pătrund Nelly
(violonistă), Tep (pictor) şi Giorgione
(scriitor). Priveliştea, li se spune, nu
trebuie să-i îngrozească, ci să-i fascineze.
Spectaculosul şi magicul se împletesc.
Locuitorii sunt prinşi de pământ cu fire
nevăzute, îşi plimbă zilele în frâuri, se
întâlnesc fântâni vorbitoare, noilor veniţi
li se pune în mîna dreaptă „semnul egal”,
care se va localiza în creier, se întîlnesc
oameni ce stau de vorbă cu porcii, zugravi
ce zugrăvesc totul, inclusiv cerul şi
soarele, crescători de păianjeni, patrule
care arestează poveşti. La „domeniile
Fericirii” se întîlnesc slujbaşii ajunşi
„praf şi pulbere”, Fericirea fiind „Marele
Stăpânitor al acestor locuri, Guvernlexul
Don Ion Jean Brisca Anton Piton Sevron
Mimon Nagea”. În fiecare există un
consemnator, „un fel de scrib, cuibărit în
memorie”, o autocenzură deci, sau
reprezentant al serviciului Z.Î.T
(„Zădărnicia Întreprinzătorilor Tâmpiţi”),
al securităţii. Firele aluzive la organizarea
totalitaristă a societăţii ţes întregul roman.
Ajunşi să se prezinte Autorităţii, din
„biroul şefal” le vorbeşte „o invectivă
zgomotoasă”, le cercetează dosarul, după
care trebuie să-şi închirieze „masă şi pat”.
Urmează, pe un alt palier de „realitate”, o
şedinţă de raport a „Consiliului celor
şapte, al Centrului”, unde „Marele Şef al
Marilor Stăpânitori” prezintă „sinteza
asupra teritoriului Casarabassa”. Se
înţelege că Centrul are mai multe astfel de
ţinuturi în subordine. Marele Şef Nagea
este lăudat, decorat, dar un simplu telefon
de la „Marele Centru către Centru” îl
demite, Stăpânitorul Alb fiind înlocuit de
Stăpânitorul Negru, şi trimis în
Casarabassa. Bucla naraţiunii se întoarce
la intrarea în ţinutul Casarabassei când
demnitarul demis încearcă să intre, fără
acte, cunoscut şi necunoscut, odată cu cei
trei artişti. Încurcăturile pun în evidenţă
organizarea sistemului de pază şi
securitate de jos şi până sus. Sus, după o
radiografiere asupra puterii şi conştiinţei
puterii, şi definire a lor, dictate
consemnatorului de Supremul Stăpânitor,
are loc retragerea acestuia şi
autoproclamarea noului Suprem
Stăpânitor. În fine, Supremul Stăpânitor
de la Marele Centru revine asupra
demiterii şi-l reabilitează pe fostul „Mare
Şef al Marilor Stăpânitori de la Centru”,
adică pe Nagea. Gradele de comparaţie nu
se mai opresc, turnul lor tot urcă. Alte
bucle narative privesc din alt unghi
aceleaşi chipuri, Marele Şef ca Fericirea,
cu sistemul delaţiunii şi al lui Z.Î.T. („Ce
spun timpanele că spun gurile”, întreabă
Fericirea.) Se dispun măsuri, se fac
anchete. Se raportează. Se asigură
siguranţa: „Casarabassani, domiţi
liniştiţi! Puterea este în mâinile sigure ale
Fericirii!”
Încercarea de ieşire din Casarabassa a
celor trei însinguraţi este plină de
peripeţii, cu fiecare peripeţie adâncinduse
mai mult în misterele şi efectele puterii.
Cărarea duce la Colonia Mimilor. Să
cităm ceremonialul cupărării unui produs:
„Cumpărătorul mimează un interes
deosebit pentru o anume marfă şi
vânzătorul mimează că i-o arată. Dacă,
cel interesat, se decide să cumpere
obiectul respectiv, mimează că îl plăteşte
şi mimul vânzător mimează că i-l oferă
împachetat”. Se asistă la o pedeapsă cu
moartea, se trece prin Grădinile
Guvernlexului, pe la Asociaţia
Inspectorilor din Cartierul Vorba, unde,
de pildă Scribău este înghiţit de hârtii,
sunt obstrucţionaţi de muşuroaie de
furnici, de „guşterii de linguşitori”, de o
avalanşă de „cuvinte grele”, ca la capătul
cărării, deasupra muntelui, de unde să
plece la prima haltă spre a prinde trenul
spre locurile de unde au venit, să se
întîlnească cu soldatul înarmat, care îi
întoarce încolonaţi înapoi, ordonându-le:
„Gura! Nu priveşte nimeni înapoi! Şi
grăbiţi pasul, că n-am chef să înoptăm pe
drum. Stâng, drept, stâng, drept! Ţineţi
pasul!” Astfel se închide parabola căderii
omului în social şi sub ideologii, golinduse
de substanţă şi neavând acces la fiinţă.
O absorbţie a Centrului Puterii precum o
gaură neagră între stele.
Petrişor Ciorobea construieşte o
naraţiune cu nişe, în fiecare nişă
găsindu-se o altă nişă, parcă la infinit,
foloseşte paradoxiile limbii şi limbajului,
când acesta îşi devine sieşi obiect,
autoreferinţa şi reflexivitatea, răstoarnă
semnificantul în semnificat, mai simplu
spus, nume comune se răsucesc în nume
proprii, paradoxul ciclopului cu Nimeni
m-a orbit se află la sine acasă, pe
neaşteptate fraza ia întorsătură
hurmuziană, cuvintele îşi cheamă
asonanţe, fraza – rezonanţe. Se caută
efectul ironic pentru a dezavua această
lume, de straturi suprapuse ale puterii, ce
se ridică fără substanţă şi fiinţă.
Casarabassa este romanul limbajului gol
de fiinţă, căci numai proliferarea
limbajului despărţit de logos dă seamă şi
este imaginea puterii şi conştiinţei puterii.
Lumi suprapuse, din ce în ce mai
evanescente, spre un centru absorbant,
care absoarbe fiinţa din om, lăsând doar
spectre din acesta, care retrage logosul din
limbaj, lăsând valuri de verbiaj peste
bietele făpturi ale acestei lumi din care nu
se poate ieşi. Casarabassa este o o lume
rezultată din proiecte ideologice
suprapuse, din ordine şi „realităţi” ale
Guvernlexului, o lume de proiect şi
proiecţii, de aparenţe şi reducţii ale
omului la obiecte şi vorbe. Totul este de
ordin secund, al reflectării şi reflexelor.
Obiectele şi făpturile apar şi dispar,
vorbesc şi cad în muţenie, părţi ale
corpului omenesc se desprind, îşi capătă o
iluzorie independenţă şi idividualitate şi
vorbesc, făpturile omeneşti din
Casarabassa, chiar noii veniţi, trec unele
prin altele, fiindcă, am putea spune, omul
aici nu este decât o configuraţie iluzorie a
ideologiei, a Guvernlexului, a
personajului stăpânitor, Fericirea.
Petrişor Ciorobea a scris acest roman ca
reflex al experienţei sale „vii”, aproape că
aceasta i fost dăruit. Iar autorul, parcă
orbit de minuăţia „subiectului” şi de
propria „plăcere” a limbajului, nu a pus
îndeajuns rigoarea cuvenită naraţiunii în
decuparea „nişelor”, a locurilor exacte şi
de tâlc a „declicului” fantastic. Să ne
amintim de rigoarea conducerii naraţiunii
de către Kafka. Însă, indiferent de ce vor
zice criticii şi istoricii literari,
Casarabassa va trece în istoria literaturii
noastre.
Acest roman rămâne să ne spună: în
Casarabassa se poate intra, omul fiind
absorbit de „Centrul” Puterii, dar de ieşit,
niciodată. Ceea ce iese, în situaţia în care
memoria noastră mai păstrează, este
convoiul magic al artei.
DUMITRU VELEA
________
Grafică de Ion Petru Pop,
”Intersecţii ale timpului” (tehnică
mixtă)
27