Vatra veche 2. 2011,BT

Capitolul 1
Era cu mult în târziul nopţii. O
străluminare tainică îi fulgeră prin
minte. Înfrigurată de sclipirea ei,
Didorina Presură simte mai mult decât
poate să vadă şi încre-meneşte uimită
că îmbâcseala negurii care îi
întunecase vederea se frânge, ofilită,
aidoma lăstarilor cruzi, arşi de bruma
timpurie. Oarecum eliberată din împresurarea că-trănită a
umbrelor, răsuflă a uşurare. Imediat, însă, tresare
buimăcită. Era ca şi cum altcineva i se arăta, în propriul
chip, şi ei nu-i venea să-şi creadă ochilor. Supravieţuise. O
arătare nevăzută o salvase, în cele din urmă. Sfâşiase
pânza negurie, aducând-o la suprafaţă. Apoi, orbecăise
mult timp, plutind deasupra străfundurilor mâloase. Nici
nu-i vine să-şi creadă ochilor că sărise hopul spaimei de
a pieri pentru totdeauna.
Abia după ce îşi strânge, îndelung, obrajii în palme şi
simte că e cu adevărat vie, răsuflă îndelung, ca flămândă,
în timp ce intuiţia îi aduce liniştea, asigurând-o că altfel nu
se putea şi numai trecând printr-o încercare de răscruce îşi
va putea dobândi starea după care jinduia, adică să fie
iarăşi plină de vigoarea şi curajul de care avea nevoie
corpul său ca să-şi continue mersul, chiar de ar fi să
ajungă până la capătul lumii sau dacă ar avea de trecut
prin întâmplări din cele mai groaznice. Era ca şi cum
cineva ar fi îndemnat-o să se lase înaripată de imboldirea
inimii, pentru că aceasta intuia cale pe care, peste timp,
avea să-şi împlinească ambiţia de a trăi deplina fericire
adusă de iubirea aproapelui.
Al naibi vis, aşa mă face să tremur, că nici acum numi
dă pace, îşi încredinţă Didorina şoapta înfrigurată
întunericului...
Apoi, părăsită de somn, îşi petrecu restul nopţii, descosându-se
fără milă, într-un fel de gâlcevire cu sine, sperând
să priceapă măcar o fărâmă din întâmplările prin care
trecea şi noima zilelor negre care o urmăreau, stol după
stol. Oricât s-a frământat, întorcând, cum se spune, foaia
pe toate părţile, grăuntele de lumină îşi întârzia ivirea,
făcând-o să-şi închipuie că de vină nu putea fi decât
amintirea încă proaspătă a tulburelilor de ape prin care
visul o purtase împotriva voinţei sale.
Apăsarea care îi înăbuşea sufletul ţinea parcă să-i dea
de înţeles că nu era chip să scape de atâtea nevoi şi scârbe
ce o înconjoară şi vin mereu, neîncetat, împreunând în
hora lor blesteme cu dureri, greutăţi şi necazuri dintre cele
mai posomorâtoare, de parcă ar fi fost găsită vinovată că,
din nebăgare de seamă, ocolise calea vieţii, alegând să rătăcească
prin adâncurile unei galerii subterane, ai cărei pereţi
şi tavan, într-o continuă prăvălire, stau gata s-o copleşească
sub mormanul molozului. Dinaintea ei, întinzânduse
pustiul orbăriei prin care nu se zărea nimic, nici măcar
o licărire, cât lucirea gămăliei unui ac de siguranţă, ca
semn prevestitor.
Altfel spus, nimic din cele de pe pământ nu putea fi luat
drept chezăşie, în contul Raiului Făgăduit, cum se lăsase
amăgită cândva, pe vremea când făcea primii paşi în viaţă,
încrezându-se în poveştile pe care nu ostenea să i le deapăne
bunicul Demndemedru, asigurând-o, mai în glumă,
mai în serios că, odată şi odată, are să crape şi mult
aştep-tatul ceas când avea s-o ducă undeva, sus, poate
chiar până în Piscul Crucii, de unde să cuprindă, cu
ochii ei, priveliştea de Rai a Chisamerei.
- Da, unde se află Chisamera , se arăta curioasă
Didorina, la auzul numelui care nu-i spunea nimic.
Dimpotrivă, i se părea că bătrânul îl scornise anume, să
arate cât de umblat putea fi de ştia cam tot ce dăinuie
primprejur. În afara culmei Dimonaşului, nici urmă de
vreo ridicătură, mai acătării, aşa cum croia el Piscul
Crucii, împodobindu-l cu pelerina nesfârşită a pădurilor
stufoase de jugaştrii şi pretinzând că un astfel de loc
chiar există, numai că s-ar afla înălţat mult de tot de
vârful stâncilor uscate, anume să fie ascuns de ochii
muritorilor, fiind un loc tăinuit, de care omul nu se
poate apropia decât în anumite zile ale celor mai rari
sărbători.
- Chisamera, Chisamera, o domolea bătrânul, murmurând
numele locului, ca şi cum încerca să-i abată
atenţia şi în loc să-i astâmpere setea cu care Didorina îi
sorbea fiecare cuvânt, la o adică, era gata să-i cânte, aşa
cum obişnuia să-i domolească plânsul, pe vremea când
era mică.
- Fii mai răbdătoare, nu mă mai tot ruga, aşteaptă
până o să vină ziua în care ai să vezi şi tu cum e când
cineva nu te slăbeşti cu sâcâielile ...
-Acuma, mă cerţi sau te prefaci supărat doar aşa ca
să-mi închipui cât o să pierd dacă nu sunt cuminte...
- În viaţă, nu e bine întotdeauna, să le tot dai zor...
le mai laşi şi domol, să dospească până când fiecărui
lucru îi vine timpul, după cum le-a rânduit Cel de Sus.
Aşa că, vezi de caută bine, că nici la Chisamera, după
cum tot îţi spun mereu, nu-mi pot face drum, ori de câte
ori mă taie capul pe mine. Acolo, merg, cum să-ţi spun
eu, aşa, ca la altar, o fac doar atunci când simt că nu
mai am încotro, şi-mi vin de hac greutăţile. C-aşa ne-a
rămas obiceiul. Şi vreau să mai ştii ceva: Cu cât ajung
mai arar, cu atât mi-e mai de-ajuns. Acolo, în culme,
după ce trag, cu nesaţ, până îmi umplu bojocii cu aer
proaspăt şi limpede stors din albastrul cerului, uit de
mine şi de toate. Odată, suit în culme, după ce mă aşez
pe un colţ de piatră, am răgaz să iscodesc prin timp, aşa
cum aş cântări, pe-ndelete, cumpănă din închipuirea
mea, până văd în ce parte e înclinată mai mult: spre cei
rămaşi vii sau spre cei care au trecut dincolo. La urmă
de tot mai fac loc şi câte unui gând, cam cu ce te alegi
dintr-o viaţă de om. Las de-o parte amintirilor legate de
alergăturile prosteşti în care suntem împinşi de tot felul
de năzbâtii care ne trec prin cap pe vremea când ne dăm
ifose ca şi cum lumea ar începe şi sfârşi cu noi ...
Ambiţii, peste ambiţii, ne umflă ochii, apoi ne frământă
şi macină de-ajungem să ne mâncăm între noi, mai dihai
ca fiarele deşertului. Numai că, atunci când avem
iluzia că visul e gata să ni se împlinească, la semnul
Celui de Sus, închidem ochii, isprăvindu-ni-se timpul.
Ne strecurăm, ascultători, pe sub bariera neagră, lăsând
în urmă agoniseala de-o viaţă. Unii. Alţii, numai praful
şi pulberea... Aruncând pe baltă, şi unii şi alţii, rostul
pentru care ni se părea că am fost făcuţi să-l vânăm.
Cam aşa ni se sfârşeşte la fiecare povestea. Din păcate,
ne este dat s-o aflăm doar atunci când e prea târziu să
ne mai putem da seama că n-are niciun rost să ne pierdem
anii chinuindu-ne să despicăm firul în patru şi să
70