Vatra veche 2. 2011,BT

Aş începe prin a scrie că românul,
în poezia sa zisă populară, dar nu
numai acolo, este doar complice cu
natura din jurul său. În niciun caz un
reflexiv al adâncurilor ei, un meditativ
la resorturile sale ascunse, un contemplativ
gratuit al ei. Pentru el natura,
acceptată aici ca un aspect general
al realităţii pământeşti, deci complet
exterioare omului, este doar mediul
(foaie verde şi una, frunză lată şi aşa,
în pădurea cu doi brazi, o poiană verde,
foaie verde de lămâie, sfântul soare
etc.), e numai fundalul în faţa căruia
se desfăşoară viaţa şi dramele ei
(plecarea în cătane, căsătoria, moartea,
naşterea pruncilor, pribegia, năvălirile
străinilor etc). Chiar mergând
la sintagma „codrul frate cu românul”
nu putem afla altceva decât lumea din
afară, exteriorul fiinţei care se perpeleşte
în zbaterea cotidiană de a vieţui.
Ascunzându-se, cel mai adesea, în
adâncurile codrului, deci el se adânceşte
în ceva ce-i rămâne doar un fel
de platoşă exterioară, e drept salvatoare,
o mantie ce îl face invizibil în
orice poveste. Codrul este aici doar
un adjuvant, un lucru ca atâtea altele
care musai să-l salveze pe românul
căzut în mare suferinţă. Culegerile de
folclor şi pastelurile scrise de toţi
poeţii noştri (de la Vasile Alecsandri
pornire) nu fac altceva decât să
afirme această opacitate a firii românului
la miracolul naturii. Cel mai a-
desea atât de ascuns e acest miracol,
încât acestuia îi şi rămâne în această
perfectă stare primară, indefinită şi
fără consecinţe pentru sufletul lui. În
aceeaşi vreme, el se păstrează în a-
ceastă neaşteptată, pentru noi, neînţelegere
a naturii, natură de la care se
revendică, pe care o clamează mereu.
Dar cât de superficial o face! Pentru
că atât de puţin şi atât de rar vrea s-o
înţeleagă, să şi-o aproprie.
Şi atunci mai că eşti îndrituit să dai
dreptate unor critici literari (serioşi)
cum că implementarea în literatura
română a poemului japonez (haiku,
tanka, gunsaku, haibun ş.a.) este o
chestie (neserioasă) superficială şi neavenită.
Pentru că (lasă aceştia să se
înţeleagă acest lucru) românul doar
admiră natura şi o face pentru foarte
scurt timp şi extrem de superficial
(rămânerea la suprafaţa lucrurilor devine
aici o chestie… naţională!). Pe
de altă parte el nu are chemarea de a
privi natura prea multă vreme. Superficial
şi ironic, ludic şi miştocar,
românul are prea puţină propensiune
pentru a se contopi cu adevărat cu a-
ceasta. Şi când – prin ce minune,
Doamne – o face, o face superficial,
epidermic şi cu o doză dureros de
indiferentă. Să ne gândim doar la felul
în care priveşte acesta distrugerea
pădurilor, a spaţiilor verzi, a apelor
etc., totul sub scuza (din bătrâni!) sau
justificarea (modernă) că „Lasă, bă,
ce te bagi! Că se reface ea! Că de
aia-i natură!” În acest caz, despre ce
fel de contemplare mai poate fi vorba
Ce să contemple Gunoaiele,
cioatele, hârtiile În Elveţia şi în
Japonia, îmi doream să mai aflu câte
un lucru care să rupă monotonia (sic)
frumuseţii acelei naturi protejate cu
obstinaţie, iubite cu patimă. Despre
contopirea cu natura ce să mai fie
vorba Ce mister să stea în această
stare în care noi împingem natura, cu
bună ştiinţă şi inconştient (!) şi fără
niciun dram de iubire la distrugere, la
dispariţia ei în ultimă instanţă Undeva
Lev N. Tolstoi scria că sufletul
uman rupt de natură este condamnat
să piară. Dar dacă nu are disponibilitatea…
În schimb, I. L. Caragiale,
pe drept sau pe nedrept acuzat că nu
zugrăveşte natura în scrierile sale,
scria unui critic al vremii că nu are
„din toate astea prea, foarte mult sau
mult, dar cred că am destul, şi mai
cred că peste destul în artă nu mai
trebuie deloc.” Iată între ce limite se
poartă această înfruntare. Eu cred că
românului, deşi „s-a născut poet”, îi
lipseşte „organul” care să-l facă să
vibreze pe aceeaşi lungime de undă
cu natura, să se implice în interioritatea
naturii, să o simtă ca pe o altă
natură a fiinţei sale proprii. Această
lipsă e salvată câteodată de… pastel.
Dar şi de critica literară „acidă" şi
„demistificatoare” la adresa celor care
îndrăznesc să scrie altfel despre natură
(prea multe haikuuri sunt doar nişte
mini-pasteluri, nereuşite şi acestea!).
Şi exerciţiul acesta critic, asupra a
ceea ce se scrie şi se publică sub
numele acestui gen literar, trebuie
făcut fără amânare. Luaţi la bani
mărunţi revistele de gen, pe hârtie sau
on line, dar şi pe celelalte – puţine, e
drept – care publică din când în când
(şi) o astfel de poezie (haiku, mai
ales). Vă veţi convinge uşor de spusa
19
mea de mai sus şi de justeţea
„atacurilor” celor care ne neagă
dreptul la… poezie.
Dincolo de propria capacitate de a
înţelege şi de „a lucra” la unison cu
natura, poemul haiku (dar şi celelalte
poeme japoneze!) înseamnă şi o
tehnică bine însuşită şi respectată:
regula versurilor de 5-7-5 silabe, kiregi
(cezura, ruperea poemului după
primul vers pentru a marca acel
altceva ce face farmecul acestui poem),
kigoul (simbolul, mai mult sau
mai puţin explicit, al anotimpului),
construcţia în trei nivele care trebuie
să răspundă celor trei întrebări când,
unde, ce, absenţa verbului în final,
realizarea paradoxului, dar şi un alt
mod de a accepta natura în care (încă)
trăim, precum şi subtilele ei schimbări
lipsite, aparent, de importanţă şi
de urmări pentru existenţa noastră,
dar fiind „materia primă” a acestor
poeme. Realizarea acestor precepte
tehnice este, după părerea mea, obligatorie,
tot aşa cum este şi împlinirea
estetică prin raportarea permanentă la
acestea. Atât când compunem un astfel
de poem, dar şi atunci când îl
traducem (şi aici mare este durerea
când citeşti ce şi cum traduc unii un
haiku!). Acestea sunt îndeobşte cunoscute
haijinilor, dar merită să le
reamintim din când în când. Mai ales
pentru că unii poeţi, pentru „a scăpa”
de un asemenea „chin”, caută să justifice
existenţa astăzi a unui haiku…
liber! „Liber” de ce Păi dacă „ne eliberăm”
de aceste canoane, ne eliberăm
deplin şi definitiv tocmai de haiku.
Şi atunci, fără a spune că nu sunt
realizate estetic, dar după o altă estetică
desigur, aceste poeme sunt poeme
şi, nicidecum poeme haiku (se