Vatra veche 2. 2011,BT

Stăteam stânjenită la masa masivă, frumos aranjată, în
restaurantul care-şi zice cu moft „Casa bunicii”. Colegul
meu, de fapt fostul meu
coleg de birou, împlineşte
azi 62 de ani. Toţi uitaseră...
familia lui, colegii de birou
rămaşi, prietenii lui... inclusiv
eu. Îl sunasem în urmă
cu vreo două săptămâni,
amintindu-mi că e
scorpion...iar el râsese. De
ani buni se aniversa doar de
Sf. Gheorghe, ziua
onomastică. Vorbea la telefoane...când la cel de job,
când la cel particular. Între apeluri mai zicea “scuzămă”,
“iartă-mă, dragă”, “mai ăsta şi gata!” Mă rugam
în gând să fie cât mai multe, ca să-mi mai recapăt un
ritm normal al respiraţiei, să-mi mai treacă roşeaţa din
obraji.
Cât timp am fost colegi, obişnuiam să mai ieşim „la
biroul extern”. Aşa ziceam unei cafenele în al cărei fum
realizam cele mai minunate dări de seamă, referate;
acolo făceam planuri, proiecte, dădeam telefoane, rezolvam
la o cafea sau la un ceai lucruri care, în birou
necesitau un timp mult mai îndelungat de lucru.
“Mi-a fost dor de mâinile-astea!”, zise, luându-mi-le
pe amândouă în mâinile lui, pentru a le studia atent. Se
aplecă reverenţios şi le sărută ca pe nişte moaşte. Mi leam
retras ruşinată.
Mâinile astea…da, mâinile astea de care-şi aminteau
atâţia bărbaţi (colegi, foşti elevi, foşti şi actuali prieteni).
E curios…unei femei, în general, îi reţii ochii,
buzele, nuanţa părului, conturul sânilor, al gambelor,
parfumul, surâsul…şi mai puţin forma mâinilor.
Am continuat să vorbim, despre noua achiziţie pe
care voia să o facă, un apartament pentru fiica lui,
proaspăt căsătorită…dar eu, ca un elev care vrea să copieze,
îmi studiam, pe sub masă mâinile. Da, sunt frumoase…pline
şi albe…ca de sidef…păstrând încă tinereţea
pielii, sănătatea unghiilor, delicat rotunjite. Parcă
nu erau ale mele…doar nu le furasem. Am crescut
odată cu ele. Nimeni nu ştie…încă…în ce pericol sunt.
Chiar săptămâna trecută am fost la un medic reumatolog.
Se pare că o artrită, “moştenire de familie”, se
zguduie-n gene. “Putem estompa fenomenul…dacă o
luăm din timp”, mă asigură d-na doctor (era aşa hilar să
vezi un adult cu aparat dentar)...şi i-am dat crezare.
Chelnerul ne adusese meniul...da, erau mâncăruri tradiţionale,
bănăţene...de unele habar n-aveam. Colegul
meu îmi “traducea”, îmi descria...cum arată, ce conţine
fiecare. Am decis să servim ce alege el (mereu a fost
mai bun aşa!). Au bărbaţii un dar anume de a alege o
mâncare bună, un vin bun (acum, fără vin... el, la volan
... eu, cu tensiune).
Mă uitam la el şi nu auzeam nimic, dar surâdeam.
Asta-l face să se simtă bine mereu. În urechi aveam alte
voci, stârnite de meniurile de demult.
Cechina (baba China) era sora mai mică a bunicii
mele. Pe bunica n-am mai prins-o-n viaţă...nici un bunic
nu a mai avut răbdare să aştepte şi venirea mea pe lume.
Am crescut cu mama, sora şi tatăl meu...şi cu baba
China.
Era o femeie foarte frumoasă, deşi era trecută de 75
de ani, când mi-o amintesc. Nu avea niciun rid, doar pe
gât făcuse, în timp, câteva cute. Păstrase portul ţărănesc
şi meniurile tradiţionale. Când ne era dor de ceva „din
băbăluc”, ea ştia cum se face. Avea mereu un miros
dulce acrişor, de lapte.
De când a rămas văduvă, se angajase la CAP, la vaci.
Se scula pe la 4, se ducea la grajduri, le mulgea manual,
20-30 de vaci, câte avea în grijă, preda laptele şi
ajungea să şi treacă pe la nepoţii ei, apoi pe la noi, să
bem o cană de lapte cald, până nu plecăm la şcoală. Nu
ştiu câţi bani primea, dar prefera să fie plătită în lapte şi
grâne. N-a avut în viaţa ei un ban în buzunar. Dacă
primea, îi împărţea egal la cei doi fii ai săi. Unul era
mecanic de locomotivă, celălalt contabil. Cel mare avea
trei copii, cel mic unu. Asta nu conta, decât la lapte. La
bani şi grâu avea doar cei doi fii ai ei.
“Dar lor nu le e ruşine să-ţi ia din mână şi banii de
pâine”, se răţoia mama uneori la ea.
“Lasă, fată, că ţi-oi lucra ceva. Să nu-ţi pară rău
pentru bucata de pâine pe care mi-o dai. Cum să iau din
gura copiilor”
“Dar din gura copiilor mei cum poţi”, se înfuria
mama, când abia ne ajungeam şi noi cu banii. Eram
patru guri şi un salariu. Cu ea cinci. Iar ceferistul avea
salariu de 3-4 ori cât tata, iar contabilul era renumit cu
smecheriile din comerţ.
“Numa’ mamă să nu fii pră lume!”...aşa ofta şi pleca
de la noi, culegând câte o prună din pomii ce se
răsfrângeau generoşi peste garduri. Atât îi era prânzul
în acea zi. Norocul ei era că seara şi dimineţa mai gusta
o gură de lapte („de unde lucrăm, trăim”, asta o ştia şi
ea de la “copiii cu propaganda”).
„Ce femeie frumoasă ar fi, dacă n-ar avea mâini aşa
urâte!”, gândeam privind-o de multe ori. Ori de la muls,
ori de la artrita din familie, avea “nişte crengi” în loc de
degete, că ne şi miram, cum reuşeşte să apuce
mâncarea.
Am căutat-o...în cimitir...de Ziua Morţilor. Fusesem
în vară, cu sora mea, să-i mai aranjăm mormântul, căci
cei din jurul ei făcuseră groapa de gunoi acolo (niciunul
dintre nepoti n-a mai venit, deşi sunt în sat). Acum, era
la fel...iarba crescuse, cât omul, de la ploile toamnei.
Vecinii aruncaseră din nou coroanele vechi, iarba
smulsă de pe mormintele lor...peste ea. Era o gramadă
prea mare şi eram prea elegante ca să ne mai apucăm de
„făcut lumină”. Am aprins o lumânare...prin iarba prea
mare, crescută peste amintirea ei.
Mi-am împreunat mâinile şi mi-am şoptit:”Doamne,
ai milă de mine!”
...colegul meu povestea, fermecat de zâmbetul meu.
Timişoara, 04.11.2010
CORINA-LUCIA COSTEA
44