Vatra veche 2. 2011,BT

Băciuţ, tot aşa cum Ion Vartic găseşte
în Mircea Zaciu figura tutelară pentru
echinoxişti. Vorbind despre apariţia
dramei Evul Mediu întâmplător,
Guga îşi destăinuie un crez care, de
fapt nu era numai al său şi al
generaţiei sale, ci şi al celor mai
tineri: „Cred că omul fără libertate se
înăbuşă, se alterează, se anulează. De
aceea, lupta lui pentru libertate este
tema principală a unei literaturi
politice. Evul Mediu întâmplător e o
piesă despre nimicire, despre
mecanismul totalitar care-şi propune
să distrugă nu numai umanismul şi
omul, dar care propune josnicia,
cinismul şi delaţiunea şi omuciderea
drept principii morale”, spune el cu
toată responsabilitatea. O
emoţionantă evocare ne prilejuieşte
Nicolae Băciuţ într-un interviu cu
Teohar Mihadaş (Napoca
universitară, nr.7/1980) despre A.E.
Baconsky, „o personalitate uitată de
unii prea repede şi de alţii
necunoscută”. Mihadaş a simţit că
Baconsky l-a găsit cam imprevizibil
şi şi-ar fi prevenit colegii de redacţie
de la Steaua: „Mihadaş are un
temperament periculos, nu se poate
colabora cu el". Dar avea dreptate, o
recunoaşte acesta: „Nici alţii n-au
colaborat comod cu mine. Am simţit
că-l iubesc (pe Baconsky, n.n.), iar el
că mă admiră compătimitor!”
Controversele de la Arizona animă
discuţiile. În timp ce Ion Vartic crede
insinuant că „a face cronică literară
nu înseamnă a avea obligatoriu şi cu
adevărat sentimentul valorii” (Vatra,
nr.4/1984) şi notează mai apoi că a
învăţat „câte ceva de la toţi
echinoxiştii adevăraţi care au trecut
prin redacţie şi a început să simtă şi
să înţeleagă pulsul unei noi literaturi
ce se năştea prin ei”, profesorul Ion
Vlad, în Descoperirea operei (1970),
argumentează cum „cronica literară e
martorul, însoţitorul unei literaturi”
(Vatra, nr.12/1984). Însă ni se pare că
punctul pe i este pus la Arizona de
Grigore Zanc (Condiţia omului
contemporan stă sub semnul
politicului –în Vatra, nr.12/1988).
Parcă presimţind apogeul imposibil,
cu un an înainte, Zanc iese din orice
ambiguitate:„ Capcanele politicului –
spune el - nu sunt puţine; începând cu
tezismul şi toată gama de variante
idiliste, moralizatoare, pretinseducative
şi sfârşind cu miza
exclusivă pe fronda politică sau
curajul de paradă (fals, în dublu sens
– o dată prin travestirea curajului
civic în curaj literar, apoi prin
exprimarea lui doar când, cum şi cât
îi permit indulgenţele de la primărie.”
Aşadar, putem reţine cartea lui
Nicolae Băciuţ Întoarcere în Arizona,
Editura Nico, 2011, ca pe o filă fără
de care istoria spirituală a Clujului nu
se afirmă în toată măreţia şi
originalitatea ei.
IULIAN CHIVU
Discret, retras într’o paloare care îi
amplifică forţele, poetul, prozatorul şi
eseistul Liviu Pendefunda, medic
neurolog în viaţa de fiecare zi, îşi
desăvârşeşte, sub semnul marilor
simboluri, opera literară. Poet, excelează
în lirica de atmosferă, cu incursiuni într’o
lume a iniţierii, bântuit de semne riguros
ordonate. Masiva antologie Ros lucis,
apărută în 2009, stă dovadă pentru această
afirmaţie. La fel volumele de proză. 13 Și,
mai puţin ştiutele, poate, eseuri şi studii
iniţiatice, publicate în cărţi ca Dogmă sau
libertatea gîndirii (2007) sau Al treilea
clopot (2009). În acestea din urmă, jocul
semnelor, cu interpretări înscrise în
structuri eterne, vorbeşte despre o lume
bine organizată, coagulată în ritualuri
neschimbătoare.
*
Ca orice artă, literatura îşi are punctul
de plecare în trăire şi în sentiment. Sigur
că reflecţia nu lipseşte niciodată. In
fiecare caz, proporţiile dintre sentiment şi
calcul artistic sunt variabile. Traiectoria
pe care evoluează scriitorul nostru este
una circulară: se pleacă de la intuiţie,
aceasta se întrupează în lumea sensibilă,
de unde sunt extrase elementele de
construcţie ale imaginilor, iar de aici se
ajunge la sensuri simbolice, ascunse
profanilor. Sunt traiectoriile din volumul
de faţă. De subliniat, ca un punct de
plecare, ascensiunea constantă către
valoarea artistică, componentă a valorii
spirituale. În Simeze în labirint personajul
principal povesteşte cu ironie cum,
înconjurat de „prieteni de ocazie”, este
întrebat, în legătură cu tablourile expuse,
„care e mai bun” În contextul
şmechereştilor semne „cu ochiul” ale
acestora e percepută confuzia
fundamentală: „Parcă mă întrebau despre
13 Farmacii astrale 2 – Chintesenţe dintr’un
aludel (proză scurtă) şi Robia Timpului
(roman), Editura Princeps Edit, 2010
23
o specialitate de salam, combinaţie de
carne, soia şi ingrediente. Imi venea să le
răspund că nu le gustasem…” (169)
*
Ironia este, de altfel, unul din
instrumentele la care prozatorul apelează
frecvent. Ironia în diversele ei ipostaze.
Iată un caz de ironie amară. În Zîmbet
peste ani, un copil crescut de bunici se
gândeşte, atunci când este bătut pentru
orice, că bunica, o femeie corpolentă, ar
trebui să se „desfacă în două, să crape
într’o parte bună şi una rea, rea. Avea de
unde. Iar cea bună să o alunge pe
cealaltă.” (185)
*
Principala cale de cunoaştere a lumii
rămâne însă aceea a simbolului. „Iată însă
că simbolul cel mare al familiei mele este
licorna” (10), ne dezvăluie Liviu
Pendefunda în această carte, conţinând
texte mai vechi şi mai recente. Licorna
(inorogul, unicornul) este un animal
fabulos, secret, cu puteri misterioase.
După descrierea pe care o face inorogului,
Plinius cel Bătrîn spune că această „fiară”
nu poate fi niciodată prinsă vie. Cu alte
cuvinte, nu i se poate afla niciodată
secretul. În Chintesenţe dintr’un aludel,
licorna, cu „nasul ei de os”, se dovedeşte
o fiinţă tristă, principala ei putere, cornul,
devenind inutilă. Decriptarea pe care o
putem acorda apariţiei în volumul de faţă
a acestei prezenţe poate viza reflecţia şi
raţiunea. Proza – de fapt, întreaga
literatură a lui Liviu Pendefunda – este
deseori suport pentru o meditaţie înrudită
cu aceea din eseuri. O meditaţie care se
substituie, subtil, trăirii.
*
Iată’l pe autor subliniind el însuşi
importanţa unui asemenea mod de
existenţă artistică: „....reflecția. Această
facultate mentală este desigur facultatea
cea mai importantă a conștienței noastre
subiective. În fapt, urmarea acesteia
putem acționa și gândi în orice moment.
Dacă puterile noastre mentale s-ar fi
limitat numai la memorie și imaginația
noastră, atunci viața tributară conștienței
ar fi fost în mod constant îndreptată către
un trecut pe care l-am fi regretat sau l-am
fi pus în balanța cauză-efect, ori
dimpotrivă către un viitor pe care ni l-am
imagina mai bine adaptat aspirațiilor
noastre”. (12 -13)
*
Reflecția în calitate de facultate
subiectivă înseamnă pentru autor „a
raționa, iar a raționa înseamnă a face o
judecată asupra unei situații sau
probleme.” Actul de raționare pur
subiectiv cere, pentru a nu intra într’un
cerc vicios, fie limitare la memorie
(percepții despre amintiri), fie imaginație
(indeterminare relativă), inhibare a
oricărei atitudini naturale obiective din
partea cititorului. Cu alte cuvinte, o