Vatra veche 2. 2011,BT

El remarca de altfel în jurnalul sporadic
şi pe alocuri chiar eliptic pe care
l-a ţinut, că acest scris la ziar, la gazetă,
practicat în mare parte datorită
nevoilor materiale, necesităţii de a
câştiga şi de a se întreţine, l-a chinuit
toată viaţa şi i-a secat puterea de a
scrie un jurnal adevărat.
După anii 90, situaţia scriitorului
român profesionist să zicem, a scriitorului
care nu s-a înscris prin partide
şi nu s-a agăţat de braţele aşa numitei
societăţi civile susţinute financiar din
surse bizare sau oculte, devenise
problematică.
Tomozei nu a vrut să fie « racolat »
de nicio undă politică a vremii de
tranziţie, încăpăţânându-se să păstreze
o anume independenţă, dar simţindu-se
şi nedreptăţit de lumea nouă
instalată la cârma instituţiilor literare
şi culturale româneşti, în general.
Asistăm aşadar, în aceşti ani de
după nouăzeci, în care poetul a mai
scris şi publicat, tot mai greu, tot mai
chinuit, tot mai puţin, la un soi de
judecată aspră şi chinuitoare, la un soi
de «dureri înăbuşite», cum ar fi spus
Sadoveanu, în care strălucesc pe ici
pe colo, perle de frumoasă spunere
sau împerechieri surprinzătoare de
vorbe.
În poezie, limbajul poetului ajunsese
la esenţializare, cea mai ciudată
dar poate şi cea mai frumoasă este
cartea sa din urmă, Un poet din
Tibet, în care autorul ajusese deopotrivă
la încifrare şi esenţializare.
Într-un text pe care la un moment
dat Tomozei l-a scris despre un scriitor
destul de puţin evocat şi chiar
nedreptăţit, e vorba despre Dominic
Stanca, am senzaţia că de fapt se
autodescrie sau mai exact descrie ceea
ce se petrece şi avea să se petreacă
în fapt cu propria sa creaţie poetică,
cu propriul său traseu literar. Am să
citez câteva rânduri, eliminând cu bună
ştiinţă numele lui Dominic Stanca.
Iată : « Citindu-i azi însemnările de
jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului
ca înaintea unei trageri pe roată)
îmi dau seama că nici atunci, ce
grozăvie ! nici atunci el nu socotea că
e îndreptăţit să se obiectiveze acordându-şi
măcar şansa postumităţii.
Cel care tot timpul s-a arătat
încântat de colegii lui, adesea exagerându-le
virtuţile, şi-a gândit necruţător
răsunetul posibil al cuvintelor
sale tensinate. E bine aşa E
bine să te laşi devorat de şarpele
îndoielii nimicindu-ţi elanurile
17
dintr-o mare, primejdios de mare
modestie tradusă printr-un umor şi el
excesiv, aplicat mai ales propriilor
demersuri
După ce am mai trăit exemplul
lui Miron Radu Paraschivescu, cel
care a lansat, apăsat, ideea că « nu
are un puternic talent personal »
drept care se mulţumea doar să dea
echivalenţe româneşti unor sonuri
străine, îmi vine să spun că nu, că
nu le trebuie oferite criticilor comozi
asemenea capcane. Jocul superior
care e frământarea artistului ce se
vede, dintr-un prea mare exces de
scrupule, învins în luptele (de atelier),
dorinţa de a se desăvârşi printro
dueroasă etalare (şi evident
exagereare) a unor imperfecţiuni, ei
bine, toate acestea sfârşesc prin a
căpăta credibilitate. »
Este fără îndoială, un adevărat
solilocviu al scriitorului, el era frământat
de soarta literaturii şi locului
unui scriitor anume, dar în pielea
căruia se şi vedea, căci atitudini de
maximă îndoială şi de punere a altora
înaintea interesului personal, ei bine
acest tip de faptă i-a caracterizat viaţa
vreme de câţiva zeci de ani.
Nu e de mirare că generaţii întregi
l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul
cărţii « Moartea unui poet », o
anchetă literară foarte interesantă,
inedită la noi ca gen literar, un fel de
reconstuituire cvasi detectivistică a
vieţii şi morţii lui Nicolae Labiş.
Dar să scrii zeci de ani literatură,
iar până la urmă ce e ales din opera ta
să fie doar punerea în chenar a gândurilor
despre un confrate, evident,
iubit, preţuit, dispărut, nu pare echitabil
în nicio ordine a lucrurilor,
indiferent de contextul cultural !
Revenind la articolul despre Dominic
Stanca, nu mă pot împiedica să remarc
faptul că Gheorghe Tomozei
presăra spuneri pe care într-un fel
subconştient poate şi le-ar fi aplicat
sie însuşi. De genul « …nu era un
învins. Era, în ciuda exerciţiilor îndelungate
şi în pofida precocităţii, un
scriitor care abia începea să articuleze
semnele unei mari opere.
Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l
îmi dau seama că (…)începuse să
vadă în sine tiparul de sânge şi nervi
al unui scriitor chemat să se rostească.
A scris suficient pentru a
exista.
A venit însă atrocele deznodămât.
Intenţionasem iniţial ca în locul rândurilor
acestea să încerc într-un scurt
eseu să demonstrez vigoarea talentului
lui(…) printr-un convingător
colaj de citate, dar patima mea pentru
jurnalistică mă învinge (şi mă
convinge) că nu e - cel puţin pentru
peniţa mea - vremea cea mai potrivită
pentru a analiza « la rece » o viaţă şi
o operă devenite, prin devălmăşie, o
rană. »
Exerciţiul pe care vi-l propun mi se
pare, sincer, tulburător căci, repet,
dacă facem abstracţie de numele
scriitorului evocat (într-un articol din
18 martie 1983) aceste rânduri parcă
ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei
despre sine însuşi.
Ca şi cum am asista la un exerciţiu
al lui Pessoa, scriitorul care îşi crease
eu-ri alternative pentru a se putea
exprima mai bine sau pentru a-şi
dezorienta contemporanii.→
______
Foto: Grup de tineri scriitori în
1951. În rândul de jos, aşezat pe
pământ, Gh. Tomozei. Puţin la la
stânga sa, Lucian Raicu.