Vatra veche 2. 2011,BT

Mapamond
(IX)
octombrie-noiembrie 2010
În India încep Jocurile Commonwealthului. Făcusem
pariu cu o săptămână în urmă cu un prieten chilian că
ele vor fi un adevărat eşec. E adevărat, eşecul şi mai
ales proporţiile lui sunt greu de cuantificat. Cu toate
astea, tind să cred că am câştigat pariul. Delegaţiile
multor ţări şi-au retras cei mai buni sportivi, preferând
să concureze cu eşalonul doi. Ziarele din întreaga lume
vuiesc. Am văzut de curând în „Hindustan Times”
imagini dintr-un complex care se presupune că ar trebui
să găzduiască delegaţiile oficiale. O mizerie de
nedescris. Ceea ce, însă, aproape m-a şocat, a fost
declaraţia unui oficial indian. În mare, el spunea că
standardele de curăţenie şi igienă în anumite state ar fi
mult prea… ridicate. Ştiam că unii indieni gândesc aşa,
dar nu m-aş fi aşteptat ca un înalt oficial să dea glas
unor asemenea idei absurde. În principiu, mulţi dintre
cei care şi-au trăit întreaga viaţă în India consideră cât
se poate de firesc dormitul pe stradă, mormanele de
gunoaie care se întind de-a lungul arterelor principale
din marile oraşe, lipsa de igienă elementară în
prepararea mâncării, îmbulzeala şi lipsa de politeţe în
metrou şi autobuze, claxonatul aiurea în trafic sau
bătăile în mijlocul străzii asistate uneori de câte un
poliţist impasibil care se sprijină într-un soi de bâtă
ciobănească. La început, m-am întrebat cum de nu-şi
dau seama că lumea poate fi diferită şi că realităţile lor
nu definesc întreaga specie umană. Doar privind filmele
americane difuzate şi urmărite cu aviditate aici ai putea
realiza că în multe alte locuri de pe globul pământesc
lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel. Apoi, am găsit şi
răspunsul. Şi cinematografia indiană e plină de scene
strălucitoare, aşa că mulţi indieni consideră că viaţa de
pe ecran are alte reguli decât cea reală. Acolo
decorurile sunt curate în mod artificial, curăţenia e nu
un model, ci o convenţie cinematografică.
Pe toată durata Jocurilor Commonwealthului, voi sta
în România. Îmi revăd ţara după un an. Nu mă aştept la
schimbări spectaculoase. Sunt la curent cu tot ce se
întâmplă şi aproape intuiesc atmosfera. A intui, însă, nu
se poate compara cu a constata. Oricâtă legătură ar
exista între aceste două verbe, între ele se aşează falia
inevitabilă dintre ceea ce se poate imagina şi ceea ce se
experimentează direct. Aterizez cu ceva întârziere pe
„Henri Coandă” şi mă grăbesc să iau un taxi spre Gara
de Nord. A rămâne prea mult în Bucureşti e o
perspectivă care nu m-a atras niciodată foarte mult.
Plătesc pentru taxi mai mult decât face (oricum, nu mă
voi îmbogăţi cu 60 sau 70 de lei!) şi ajung în gară.
Drumul până acolo mi-l petrec ascultându-l pe şoferul
de taxi, un om între două vârste, care îmi vorbeşte
despre criza economică. În gară, feţe tensionate, mici
bişniţari cu alură de mari afacerişti, oameni care oferă
cazări avantajoase şi diverse alte „chilipiruri”. În tren,
aproape că dorm până la destinaţie. Transilvania e
destul de posomorâtă acum. Plouă, bate vântul şi simt
destul de acut apropierea munţilor. Îmi revăd câţiva
dintre prieteni. Cu toţii sunt îngrijoraţi. Credite, copii de
crescut, nesiguranţa zilei de mâine. E un contrast
violent aici. Eu sunt într-un soi de vacanţă pe care mi-aş
dori-o ceva mai „senină”, ei sunt în mijlocul unei lupte.
Când mă prezint, după vreo unsprezece zile, din nou pe
aeroportul „Henri Coandă” pregătit pentru îmbarcarea
spre India, aproape că mă simt uşurat. Părăsesc o lume
în care ştiu că se poate trăi şi altfel decât cu capul în
pământ, dar care, realmente e acum toată un rictus şi
mă îndrept spre alta care, în statistici, creşte economic,
dar în realitate, îşi confruntă violent vechii demoni care
nu au dispărut odată cu plecarea britanicilor. În India,
apăsătoarea sărăcie şi tristeţe sunt mai uşor de suportat.
E o ţară care nu-mi aparţine şi faţă de care nu am niciun
fel de responsabilitate. În România, certitudinea că
lucrurile pe care le văd astăzi prăbuşite au arătat nu cu
multă vreme în urmă cu totul altfel e suficientă pentru
un sentiment suplimentar de angoasă. Nu e vorba de
patriotism, ci pur şi simplu de o senzaţie de gol.
Întors în India, mă hotărăsc să merg la sala de
forţă. Cele o sută de kilograme pe care le port cu mine
ameninţă să devină şi mai multe la contactul cu
mâncarea indiană. Apropo de mâncare, în România am
trăit o senzaţie stranie. Multe dintre mâncărurile care
îmi plăceau au început să nu mai aibă gust.
Condimentele atât de violente ale bucătăriei indiene au
alterat cumva capacitatea mea de a percepe gusturile
ceva mai puţin „tari”. Îmi amintesc că, în discuţiile pe
care le-am avut cu indieni care au călătorit în Europa,
mi se povesteau experienţe similare. Nu am înţeles până
în acest moment cum e posibil ca o bucată de caşcaval,
de brânză sau de salam să nu aibă niciun gust. După ce,
însă, mănânci relativ frecvent samosa sau încerci un
chili pakkora (ceea ce nu recomand nimănui) puţine
mâncăruri mai au gustul de dinainte. La sala de forţă
devine din ce în ce mai amuzant. Merg acolo de şase ori
pe săptămână şi de fiecare dată mă amuz copios.
Bărbaţii, într-o proporţie covârşitoare, petrec mai mult
timp în faţa oglinzii decât făcându-şi exerciţiile. După
fiecare serie de ridicări se aşează în faţa oglinzii
63