Vatra veche 2. 2011,BT

Sub acelaşi semn destinal, de conjuraţie a aştrilor, sub
care Eminescu întâmpină lumina, o şi răsfrânge: la
cumpăna timpilor, când un an trece într-altul, relevându-i
omului, pentru o clipă, dimensiunile adevăratului său
timp, trecut şi viitor, el îşi deschide lumea, într-un mod
critic, şi o închide fără închidere, din perspectiva
desfacerilor şi refacerilor operei. De la privirea lumii cum
este, el trece rapid la întrebarea: cum este cu putinţă ceea
ce este Îşi începe activitatea ziaristică cu cuvântarea O
scriere critică, ţinută la 30 decembrie 1869, la adunarea
de sărbătorire a Anului Nou a celor două societăţi
studenţeşti, Societatea literară-ştiinţifică a românilor
din Viena şi Societatea literarie-socială „România”, şi
o încheie, peste aproape două decenii, cu seninul şi
cutremurătorul articol, Ziua de mâine, publicat tot de
Anul Nou, în Fântâna Blanduziei, 1 ianuarie, 1889.
Acolo unde măsura şi cezura îi arată timpului carenţa,
Eminescu vine şi deschide un cerc rostitor pentru geniul
poporului român, dându-i timpului real o nouă
dimensiune, aceea împlinitoare a sa şi a omului.
Revenirea într-un cerc care nu se închide este semnul
conştiinţei noastre „mai bune”, cum s-a zis, şi aceasta nu
este întâmplătoare.
Cuvântarea O scriere critică, „bine aranjată şi aleasă
în cuvinte”, cum o prezintă V. Babes, se publică în Albina
din 7 şi 9 ianuarie 1970. Poetul salută, în „numele
tinerimii”, pe „bătrânii noştri anteluptători în cauzele
românilor”, şi, din acest unghi al apărării culturii noastre
naţionale, trece la judecarea şi condamnarea gestului lui
D. Petrino de a critica, printr-o broşură, pe Aron Pumnul
cu fonetismul său absolut, pe care îl solicita limbii
române. Dascălul lui Eminescu (care chiar îl înfiase pe
poet, după actul de curând descoperit) participase la
revoluţia de la 1848 şi desfăşurase o amplă activitate
culturală şi naţională. Ignorându-le şi neţinând seamă de
istoricitatea fenomenelor social-istorice şi culturale, D.
Petrino se făcea, după părerea lui Eminescu, deosebit de
vinovat. Aici, Eminescu va emite legea obiectivităţii
actului critic, ca necesitate, „critica e a oamenilor cari au
pătruns, au înţeles obiectul aşa cum el trebuie să fie
înţeles, adică fără scrupule, fără prejudeţ subiectiv.” (M.
E., Opere IX, pp. 83-84).
Trecând peste rotiri ale timpilor prea puternici şi prea
slabi, cum ar fi zis Hegel, şi adăugându-i operei „cerc
după cerc”, într-o desfăşurare dialectică şi creştere
organică, Eminescu scrutează trecutul, ca într-o oglindă,
pentru a descifra viitorul. El caută să surprindă, în
multitudinea de evenimente, timpul cel adevărat al
omului, care se opune acţiunii devoratoare a lui Kronos.
Şi, negăsindu-l, nu poate să scrie decât despre carenţa
acestuia. La începutul anului 1881, din acelaşi unghi
critic, el publică în Timpul din 4 ianuarie, editorialul cu
titlul sugestiv Patologia societăţii noastre. Contradicţia
dintre clasele pozitive (care stau în raport direct cu
munca) şi cele superpuse (care nu compensează prin
nimic consumul lor), în fine, dezechilibrul social sunt
determinantele „anomaliei” şi „patologiei sociale”.
„Oamenii cu sentimentele nobile şi dezinteresate – scrie
Eminescu –, cari au luat parte la mişcările de la 1848 şi
1859 sunt în drept astăzi, după câte văd, să întrebe pe
corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut
cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani” Şi
concluzia este limpede şi alarmantă: „Un stat unde
funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni
cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele
bugetare, se condamnă singur a fi neputincios şi sterp.”
(M. E., Opere XII, p. 17).
Peste o nouă rotire de zile şi clipe prea repezi,
Eminescu publică în Timpul din 1 şi 3 ianuarie 1882,
Cronica anului 1881. O prezentare panoramică, tocmai
pentru a putea decela liniile de forţă ale istoriei; priveşte
politica internă şi externă a României şi conchide asupra
situaţiei social-istorice a ţării noastre integrată în context
european. De la început, distinge între „eternul prezent” al
lui Kronos şi, fireşte, timpul creator, al omului. „Nu
putem porunci timpului să stea pe loc, nici putem face ca
evenimentele să încremenească câteva ceasuri împrejurune,
ca să le putem fotografia, căci ele-şi urmează cursul
lor necontenit, puţin păsându-le dacă ne dor sau ne
bucură. În zadar minutarul ceasornicului ar sta pe loc:
timpul curge alături de el, şi numai omul, având în faţă
ziua de azi, eternul prezent, pune pietre de hotare între
lucruri ce au trecut pentru totdeauna şi fixează pe
orizontul negru al viitorului dorinţele sale ca ţinte
luminoase, uneori de-apururea neajunse.” (M. E., Opere
XIII, p. 21). Poetul va căuta ca timpul măsurării şi
succesiunii să-l curbeze într-unul al conexiunilor şi
ordinei umane, să-l facă vectorial. Forţa raţiunii sale va
reuşi aceasta şi judecăţile sale istorice vor fi confirmate şi
augmentate de istorie. Editorialul din Timpul, 1 ianuarie,
_______
Grafică de Ion Petru Pop, ”Timpul demolează,
totuşi” (tehnică mixtă)
5