Vatra veche 2. 2011,BT

Am intitulat simplu această carte,
gândinu-mă la Podurile de Flori, când
într-o singură Clipă a Universului s-
au adunat sute de mii de oameni, care
prin fluizii de energie pozitivă şi-au
întins punţi spirituale de la suflet la
suflet, cu feţele luminate, prin strigăte
de bucurie şi-au exprimat dragostea
de Neam, de simboluri, de idealuri
comune. Îmi amintesc bine, de parcă
ar fi fost ieri, cum un copil care venea
din partea dreaptă a Prutului, în
replică la sloganul: „Trăiască
Tricolorul!”, a răspuns cu: „Noi nu
vom fi, Tricolorul va trăi!”. Cât de
frumos să auzi din gura unui copil
despre veşnicia Tricolorului! Fiecare
participant poate confirma că au fost
momente unice de înălţare şi
purificare.
Asemenea punţi am încercat
să consolidez cu interlocutorii mei,
având ca piloni de rezistenţă unitatea
de Neam, credinţa
în Dumnezeu,
dragostea de
frumos, de tradiţii,
de Carte şi
Paradisul acesteia –
Biblioteca.
Nu m-am
lăsat condusă de
şabloane, nici de
canoane, le-am
oferit
interlocutorilor mei
posibilitatea de a-şi
expune liber
opiniile, fără a-mi
impune propriile mele convingeri,
lăsându-le la aprecierea cititorilor.
Prin editarea acestei noi cărţi nu
urmăresc intenţia de a mă „îmbogăţi”,
cum cred unii, pentru că, ce este al
meu – mecum porto, trăiesc însă
fericirea de a mă împărtăşi cu
publicul larg. Dacă conducătorii
Omenirii, din toate ţările, ar
conştientiza faptul „cât de puţin îi
trebuieşte unui om”, nu s-ar
încrâncena să lupte cu toate
mijloacele (murdare sau mai puţin
murdare) pentru putere şi bani. Dacă
toţi miliardarii şi milionarii din lume
ar fi precum cel descris de Ioan
Alexandru, sunt sigură că fiecare om
de pe pământ ar avea condiţii decente
de viaţă. Am
cunoscut un
bătrân de 86 de
ani, regretând
sincer că anii îi
sunt piedică să
îngrijească de
cele două
hectare de
pământ, care, în
sfârşit, i-au fost
întoarse, fiind
colectivizate în
mod abuziv pe
timpuri. Am cunoscut profesori care
se topeau de bucurie, auzind de
performanţele discipolilor, am
cunoscut artişti care „ardeau” nu
numai la premiere, dar şi la repetiţii,
am cunoscut... atâta lume bună, careşi
dorea suprem doar împlinirea
destinului prin vocaţie şi talent, fără a
pretinde la bogăţii, condiţii de lux, la
posturi în fotolii comode... Şi această
lume frumoasă trăia la propriu sub
minimul existenţial, la figurat cu
speranţa că mâine va fi mai bine... În
orice ţară, mare sau mică, omul, în
primul rând, trebuie
să se simtă Om.
Dialogurile
cuprinse în carte sunt
scrise în ultimii trei
ani, cu excepţia
interviului cu Ioan
Alexandru, pe care l-
am avut mai înainte
şi, care, de fapt, m-a
determinat la „actul
de sfinţire” (N.
Iorga) de a le aduna
în volum, astfel
devenind blazonul
convorbirilor mele
de suflet. Ele au fost
publicate în mai multe ziare şi reviste,
precum „Limba română”, „Glasul”,
„Natura”, „Literatura şi arta”,
”Moldova”, „Basarabia literară”
(Republica Moldova); „Mişcarea
literară”, „Biblioteca Bucureştilor”,
„Vatra veche”, „Naţiunea” (România)
ş.a.
Îmi doresc ca şi această serie
nouă de convorbiri să găsească cea
mai scurtă cale spre cititori, dorindule
lectură plăcută şi îmbogăţire
spirituală.
RAIA ROGAC
29
La umbra scriitorului român
Iată că a venit
vremea să
vorbesc şi despre
excepţionala carte
„Corigent la
fericire” (Ed.
Emia, Deva,
2003). Am
primit-o de la autor prin mail, în
format pdf. Nici nu ştiu dacă a
publicat-o vreodată. Cum nu pot citi
pe monitor, am printat-o şi am citit
ceva ce nu prea se compară cu ceea
ce se scrie astăzi. E o carte de poezie
(spun asta numai pentru profani, căci
poezia asta m-a dus cu gândul la
Kirkegaard).
Muzicalitatea fără rimă m-a lăsat
mut de uimire: unde am mai întâlnit
aşa ceva Nichita Stănescu Nu, el
rupea silabele şi dădea rime (Nicu
Alifantis a creat ceva fascinant
punând versurile lui pe muzică); Ion
Gheorghe, mi-am zis. Nu era.
„Imnele” lui Ion Horea Nu. Georg
Trakl, în traducere română – nu. Am
făcut apel la bibliotecă, nu-mi
puteam aminti unde am întâlnit forţa
asta simplă a versului, dar purtând în
fiecare cuvânt o încărcătură ce
poate covârşi sufletul omenesc.
Nimic n-am găsit. Nicio urmă de
Villon, de Baudelaire.
Am recitit încă o dată cartea; aşa
sunt eu, cusurgiu, mereu caut linii
directoare, paralele ideatice, planuri
comparative – literatură comparată,
ce să mai vorbim. Astfel am dat de
Ioan Es Pop şi mi-am liniştit
sufletul: aici stau amândoi, într-un
teritoriu greu de înţeles ori de
parcurs, pentru că este vorba de
secunde, zile, luni, ani, zeci de ani
trăite de fiecare dintre ei. Mă opresc
dezvăluindu-vă numele autorului:
Liviu Ofileanu. Cine are
posibilitatea, să intre pe „Google”
(internet) să-l caute.
„La prima vedere,
poezia este
accesibilă tuturor.
În realitate, accesul
la straturile ei de
profunzime e
limitat, pentru că,
fără cultură
poetică, receptarea e epidermică, nu
se trece de coaja cuvintelor, nu se