Vatra veche 2. 2011,BT

Starea prozei
Ilarie nu mai înţelegea. Dintr-odată era ridicat brusc din
patul cald, cu salteaua aspră, de paie. Deşi afară era încă noapte.
În casă era lumină. Lampa mică, de petrol, pâlpâia vesel. Dar
mama îl privea mustrător. Cu o înţelegere blândă. Pleoapele lui,
grele de somn, îi picau alene. Mâinile aspre ale mamei, de
ţărancă muncită, îi scuturau visul fericit, în care se vedea
mângâind un miel. Tocmai îi sărutase botul umed cu miros de
iarbă. Vocea mamei, din adâncimea nopţii speriase mielul.
Copilul plângea uşor.
Mijeşte ochii. Vede şi chipul surâzător al lui tata mare:
mustaţa încărunţită, tunsă scurt; dinţii micuţi şi rari, cu adăugiri
aurii; faţa osoasă, ridată. Acum îşi aduce aminte. Aseară îl
rugase atât de fierbinte să-l ia şi pe el la târg. Sa vândă perele;
minunile aurii din perii bătrâni şi uriaşi din curtea lui, din deal.
Cum a reuşit oare să le culeagă pe toate Erau atât de sus printre
frunzele verzi! Acum îşi şterge lacrimile. Zâmbeşte strâmb.
Somnul încă nu i s-a dezlipit de pleoape. Şi cât de voinic se
arătase aseară! Cât îi mai sărutase faţa rugoasă cu ţepii tari,
rugându-l să nu-l uite acasă. Bucuria renaşte în sufletu-i mic în
frământarea mâinilor mamei. Tata mare, ca totdeauna, s-a ţinut
de cuvânt. Vor merge împreună departe, departe... Acolo unde
cerul se uneşte cu pământul. Somnul i s-a risipit. Sau aşa voia el.
Trece din braţele mamei în cele ale bunicului. Bunicul îl sărută.
Copilul e din nou fericit.
Afară pieptul i se umflă de răcoarea nopţii. Se face voinic.
Un semn discret face cu mâna mamei. Să nu fie îngrijorată. Se
urcă amândoi în carul enorm, cu obloanele puse. Perele
răspândeau miros îmbătător de tămâioasă. Copilul întinde mâna
în grămadă. Se bucură de atingerea lor rece. Ia una lacom şi-şi
înfige dinţii în carnea zemoasă. Aromele pământului îi umplu
bogat gura. Mestecă încetişor. Înghite.
Tata mare mână cu blândeţe vacile. Carul scârţâie greu.
Drumul e bolovănos. Vitele îl urcă încet, bătrâneşte. Dinspre
Olteţ, se aude încet fâşâitul lanurilor de porumb, cu un fior rece,
metalic. Simte în nări mirosul lor de roadă coaptă. Cântecul
greierilor însufleţeşte noaptea, parcă acum grăbită să plece. Tata
mare îi aranjează fularul. Lui nu-i este frig.
Noaptea se sparge uşor în licărirea zorilor. Casa lor e acum
departe. Satul e liniştit, parcă inert la desprinderea de prapurele
nopţii. Se aude din când în când lătratul unui câine supărat de
scârţâitul osiilor carului sau grohăitul prin somn, tihnit, al unui
porc. Cocoşii pâlpâie din aripi şi vestesc zorile care stau să vină.
Ilarie stătea fudul în carul hurducănind
pe drumul gloduros. Mergea spre
necunoscut. Îl însoţea doar glasul cald
al bunicului, îndemnând vitele. Simte
în spate răcoarea umedă a fructelor.
Priveşte cerul. Stelele îi par atât de
aproape! Unele sunt mari, aurite, pline
de strălucire. Altele mai îndepărtate îi
apăreau mici, pâlpâind sfios. O întreagă
revărsare de nuanţe, de jocuri de
lumini. Era o imensitate a splendorii
peste pământul mai degrabă trist.
Câte o stea se desprindea din
candelabrul cerului şi se pierdea în
nesfîrşit. ”Ilarie, steaua nu pleacă, dar
ne vesteşte că a murit cineva”, spune
cu glas ruginit bunicul. ”Cine, tată
mare” ”Cineva din lumea asta mare...”
Ilarie ştia că unii oameni mor. Şi
el participase la procesiunile triste,
după un car cu boi îndoliaţi, ce purta un
tron deschis în care stătea întins, unul
dintre ei ce până atunci fusese printre
dânşii. Acela stătea
nemişcat, între pânzele
albe, cu o lumânare
aprinsă pe piept. Era
îmbrăcat în haine noi,
curate, deşi până atunci
umblase în veşmintele
obişnuite, terfelite de
muncă. Era şi preotul care
cânta trist, iar femeile
vărsau lacrimi. Bărbaţii nu
plângeau, dar înghiţeau
noduri. Unii săpaseră între
timp în cimitir o groapă.
Tot ei îl coborau acolo pe
funii groase. Mai apoi aruncau pământ peste tron. Scândurile
sunau înfundat. Iar pe omul acela Ilarie nu-l mai vedea
niciodată.
Care era steaua lui Când va muri, steaua aceea va
cădea. Dar va mai fi mult până atunci. Steaua lui trebuie că e
una tânără, viguroasă, puternică. Dar care dintre atâtea
Oboseşte de căutare. Se ridică. În zare, negurile se albăstresc.
Umbrele se risipesc, dispar. Zorile au învins.
Au ieşit la şosea. Şinele roţilor hurducăiesc acum peste
pietre. Bunicul se dă jos pe lângă vacile sleite. Ilarie rămâne
sus, între pere. Nu se mai poate înfrupta din ele. Dar mâine,
desigur, o să le ducă dorul.
Satul Otetelişu se trezea din somn. În case se aprindeau
luminile. În coteţe cocoşii salutau dimineaţa. Găinile făceau şi
ele larmă. Femeile ieşeau şi le chemau la mâncare. Ele săreau
gureşe, fâlfâind din aripi. Lumea e ca pe la noi, gândea Ilarie,
văzând aceleaşi case, ascultând aceleaşi chemări, luând
cunoştinţă cu aceleaşi obiceiuri.
Pe lângă pârâul Peşteana, au cotit-o spre târg. Acolo era
deja lume multă. Ţărani ca şi ei, veniseră cu vitele, cu carele
pline. Dar erau şi alţii de la oraşe. Puseseră pe lângă căruţe
oglinzi colorate. Acestea străluceau în bătaia primelor raze.
Primprejur unii scoseseră şi ciocăneau ciaune. Alţii vindeau
obiecte din lemn: băniţi şi ciururi. Mai încolo, se scoteau la
vedere ălbii, postăvi, trocuri, brădoici, linuri şi butoaie. Către
zăvoi, unii ţineau de funii o vacă, un bou, un viţel sau o capră.
Cei mai mulţi erau cu scroafe şi cu purcei. Peste tot mişunau
cumpărătorii. Se tocmeau la preţuri. Toţi se arătau băţoşi la
început, după care dădeau totul. Se uitau lacom la bani. Ii
băgau în chimir şi mulţumeau lui Dumnezeu. Apoi plecau
acasă. Dar parcă tot erau nemulţumiţi...
Bunicul dejugă vacile. Le împarte la fiecare câte un braţ
de iarbă. Vitele mănâncă încet.
Bunicul şi nepotul stau şi aşteaptă.
- Pere bune, neamule, strigă
din când în când bunicul, agitând la
vedere o balanţă veche. Dar
oamenii nu-l bagă în seamă. El are,
însă, răbdare. Ilarie se bucură de
totul. Nu înţelege de ce bunicul este
îngândurat.
- Uite Ilarie, de la noi nu vor
să cumpere. Ştiu ei ce marfă avem
noi Unde se mai găseşte aşa ceva
Ridică perele şi le pune pe talerul
balanţei. Vin unii, se interesează de
preţ.
- Doi lei kilul, îi îmbie
bunicul. Dar ei întorc spatele. Ilarie
se miră. →
_______
Grafică de Ion Petru Pop,
”Lumini care vin de departe”
(tehnică mixtă)
68