Vatra veche 2. 2011,BT

Ce s-ar întâmpla dacă omul ar
putea zbura Dacă gândurile noastre
ar străbate pe aripi de cer spaţiul
dintre real şi virtual Dacă am fi cu
adevărat liberi şi nu am mai fi
acaparaţi, până la unire, de pământ
Ne răspunde Olimpiu Nuşfelean în
prozele sale din volumul „Un om fără
aripi”, apărut la Ideea Europeană.
Cartea, prefaţată de criticul Alex
Ştefănescu, este o antologie care
descoperă în cele trei capitole:
„Poziţia fiinţei”, „Câinii de
vânătoare”, şi „Iubeşte-mă repede şi
uită-mă iar”, filozofii existenţiale ale
omului trăitor în acest colţ de lume.
Se remarcă proza „Ochii lui Gabriel”,
care abundă de simbolism. Un om
care are în loc de ochi două
margarete, astfel încât lumea este
văzută întotdeauna în culori pastelate.
Un om al înţelepciunii, care este ca
un înger coborât pentru a aduce o
clipă de nemurire pe pământ. Un om
care trebuie ferit de un singur lucru,
de cuvintele vulgare, pentru că altfel
ar fi avut de suferit.
Gabriel vede sufletul fiecărui om
ghicind trăirile supreme ale fiecăruia
dintre semenii lui, însă într-o lume
care nu este perfectă, a fi un chip de
înger este o povară, de aceea
margaretele vor fi operate, iar Gabriel
devine un tânăr ca orice tânăr. Însă,
mereu va răzbate dincolo de clipa
momentului harul cu care a fost
binecuvântat.
În proza „Performanţa” ne întâlnim
cu povestea de dragoste dintre Teohar
Cremona şi Anamaria Alina, o
poveste savuroasă, plină de detalii,
care se construieşte pe iubirea faţă de
carte. Întâmplările, povestite cu lux
de amănunte, au un final neaşteptat,
în care dragostea este împărtăşită întrun
mod aparte.
În „Falia” găsim o altă poveste a
tinerilor căsătoriţi Simeon şi
Carentina, iar în „Trepte cu plasă de
sârmă” descoperim altă poveste
clădită pe sentimente supreme, între
Greta şi Matei.
În prozele lui Olimpiu Nuşfelean
fiecare cuvânt este important, fiecare
element duce la o înfăptuire a unui
gând, precum în „Câştigarea timpului
promis”, unde prieteni precum
Manuela, Virgil, Sorin, Liviu şi Edit
iau masa pe pajiştea răcoroasă.
Olimpiu Nuşfelean are puterea de a
construi o proză pe baza unui detaliu,
aşa cum este în „Baloanele”, unde
Zaharia dezvoltă o întreagă filozofie
existenţială asupra acestui cuvânt. La
fel se întâmplă în „Fabrica de
muzică” a Mariei Pop sau în „Câinii
de vânătoare”.
Cartea prezintă întâmplări mai mult
sau mai puţin văzute în societatea de
azi, însă surprinse de scriitor ca un
reper peste timp a personalităţii
umane. „Un om fără aripi”, proza
care dă titlul volumului, are în centru
pe Toader Marica, un constructor
aflat la etajul 15 al unui bloc, care se
întreabă ce s-ar întâmpla dacă ar
putea zbura, dacă totul ar fi un vis,
dacă ai putea, fericit, să te înalţi spre
cer. De aici o întreagă filozofie
despre mâinile aripi, despre omulînger,
bine creionată de Olimpiu
Nuşfelean. Poveşti de dragoste
precum cea dintre Marius G. şi Aneta,
neîmpărtăşită până la urmă, la fel ca
cea dintre vecinii din „Iubeşte-mă
repede şi uită-mă iar” prezintă o altă
faţă a sentimentelor umane.
O antologie în care Olimpiu
Nuşfelean descrie mugurii încolţiţi în
sufletul omului dornic să prezinte
aproapelui o viziune asupra lumii.
Scriitoarea Elena M. Cîmpan
reconfigurează traseul poeziei proprii
prin apariţia volumului „Pianul şi alte
poeme” la Editura Limes. Toată
paleta de experienţe, trăiri, dureri şi
vindecări este exprimată într-un şir de
poeme în care, pe aripi de duh,
îngerul călătoreşte pentru a descoperi
identitatea poetului. Volumul aduce
„prin fereastra deschisă a casei/
cântul/ pe orbita lumii” textul
izvorând din adâncimea „zădărniciei
de clipe” ca o adevărată „imagine a
unei duminici liniştite”. Simboluri
precum fântâna cea dătătoare de apă
pe acorduri de clopote, biserica de
lemn, cea aducătoare de credinţă, sunt
părtaşe la păstrarea tradiţiilor:
„colinda mea e un colind/ cu flori de
gheaţă ce se prind/ pe la fereşti cu
ierni domneşti/ ce-mi spun că eşti
acasă, eşti”. De altfel, natura va fi
părtaşă la sentimentele poetei: „sunt
femeia ta de zăpadă/ sunt anotimp
trist prin livadă/ sunt noaptea ta de
Sânziene/ sunt cerul alb de poeme”.
Poeta îşi construieşte casa sufletului
cu ajutorul rugăciunii: „Doamne,/ ai
grijă de iubirea mea/ care este mai
înaltă decât muntele”. Elena M.
Cîmpan ştie să exploateze fiecare
sentiment, fiecare trăire, fiecare
bucurie: „băiatul meu rosteşte mamă/
MENUŢ MAXIMINIANIAN ca un bărbat, cu glas ascuns/ în
pieptul lui neatins de durere”. Poezia
de dragoste este, de altfel,
preponderent prezentă în acest volum,
eroina fiind părtaşa unor trăiri aparte
prin care încearcă să fie într-o
continuă stare de entuziasm: „am luat
31