Vatra veche 2. 2011,BT

decât asceţii anahoreţi cu pasiunile carnale” 7 . Izolată,
refuzată sistematic, autobiografia pare să o bântuie
permanent, determinând-o nu doar să afirme, într-un
interviu acordat lui N. Caradino: „Intenţionez totuşi să
scriu odată despre ceea ce într-adevăr a fost. (…) Lucruri
atât de adevărate încât ar fi memorii.”, ci şi să-şi transforme
obsesia renegată în fragmente presărate în „Sburătorul”
(Ce mi-a vorbit portretul, Fetiţa – 1920), în volumul
Romanţă provincială, 1926, în „Tiparniţa literară” şi
„Revista română” între 1930 şi 1942, reunite alături de
fragmente inedite în volumul Arabescul amintirii.
Departe de a fi vorba de o inconsecvenţă, dată fiind
distanţa dintre afirmaţii şi realitate (şi argumentul ar fi
căutata obiectivitate specifică romanelor), paradoxul oscilării
între subiectivitate şi obiectivitate ar putea fi explicat
prin perceperea propriei biografii ca „sabie a lui Damocles”,
ideea conturării lirice a copilăriei „persecutând-o”
de-a lungul întregii sale existenţe scriitoriceşti. Eşecul
proiectului autobiografic mărturisit iniţial îşi găseşte cu
greu explicaţii valabile; importantă pentru elucidarea a-
cestuia, măcar ca punct de pornire, ar putea fi afirmaţia
contrapunctică a autoarei din acelaşi interviu. „Lucruri
atât de adevărate încât ar fi memorii. Fireşte, aşa cum
scriu eu, obiectiv, imparţial”, trăsături care numai compatibile
cu literatura confesivă nu pot fi, poate doar în
măsura în care autoarea ar fi gândit o perspectivă
asemenea celei a lui J.L.Borges care începea povestirea
Ulrica, din Cartea de nisip, cu afirmaţia: „Relatarea mea
va fi conformă realităţii sau, în orice caz, amintirii mele
personale despre realitate, asta însemnând acelaşi lucru” 8 .
Nevoia dezvăluirii e resimţită, fără îndoială, ca un
catharsis aşteptat, revendicat şi, într-un final, permis.
Mărturisirea din Autobiografie confirmă afirmaţia
anterioară şi completează, poetic, prin descrierea stării de
graţie a confesiunii: „Am răspuns chemării autobiografice
cu simţirea cuvioasă a cuminecăturii, dezgolire şi sfială de
sine, – când m-am scufundat în apele din mine, din
împletitura lor deasă am ridicat la suprafaţă numai semnul
celor zece degete… iar după spovedanie am simţit că
timpul o secundă mi s-a oprit în loc.” 9
Pentru Simone de Beauvoir, relaţia cu biografia e una
asumată, recunoscută ca necesară, dacă avem în vedere
numeroasele volume în care autobiografia e punct de
pornire pentru eseu, roman sau studiu ştiinţific. Teoria
conform căreia trecutul e un compartiment al existenţei
care nu-şi menţine integralitatea prin simpla explorare,
asemenea unei fotografii, ci care se deformează constant,
prin trecerea anilor, fapt ce dictează necesitatea prinderii
lui în pânza scriiturii pentru a-şi redobândi forma,
contururile e îndelung analizată în La Vieillesse (1970).
Procesul de reconstrucţie a trecutului fusese început de
autoare cu mult înainte de redactarea Amintirilor.., căci
cele unsprezece volume publicate până la acel moment nu
făcuseră, aşa cum adesea constatase depreciativ critica
literară, decât să se lase impregnate de fluidele amintiri
7 Al. Oprea, Faţa nevăzută a literaturii, Bucureşti, editura Eminescu,
1980, p.146
8 Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, editura Univers, 1983, p…
9 Hortensia Papadat-Bengescu, Autobiografie, în Adevărul literar şi
artistic, an XVIII, seria a III-a, Nr. 366-367, 11-18 iulie 1937, p.5-6,
apud Hortensia Papadat-Bengescu Antologie, studiu introductiv, tabel
cronologic şi bibliografie de Viola Vancea, Bucureşti, editura Eminescu,
1976, p. 45
ale copilăriei, adolescenţei sau tinereţii. De la Invitata,
primul roman în care nonconformismul copilului de
odinioară se cuibărise elegant în personajul a cărui
identitate are ca marcă libertatea şi sentimentul unicităţii,
la Mandarinii în care orientările sale de stânga, sub
influenţa lui Sartre, sunt împrumutate personajului Anne,
iar personajele masculine sunt fidele copii ale lui Sartre
sau Camus, trecând prin Al doilea sex, paradoxală operă
ştiinţifică ce valorifică abundent experienţa personală, ca
să menţionăm doar câteva dintre cunoscutele volume,
scriitoarea franceză nu face decât să pavoazeze anticipativ
ceea ce urma să clădească în formă definitivă în memorii.
Asemenea Arabescului amintirii, deşi formula narativă se
diferenţiază în mod evident, Simone de Beauvoir
preferând naraţiunea la persoana I, volumul e un
impresionant document de viaţă, în care autoanaliza
psihologică şi socialul se completează într-un mod
irezistibil pentru cititor.
Pendularea între perspective narative, alternarea
diverselor tipuri de naratori specifice Hortensiei Papadat-
Bengescu au fost competent analizate de Constantin
Ciopraga (în bine-cunoscuta monografie), de Nicolae
Manolescu în subcapitolul Trei femei, din Arca lui Noe,
dar şi de Roxana Sorescu în volumul Interpretări. Mai
mult, inserarea în romane a unor pasaje regăsite şi în
nuvelele autobiografice, reluarea unor obsesii personale
ridicate la rang de simbol al maleficului, transferarea
modului personal de percepere a lumii (aşa cum se
construise şi consolidase în copilărie) personajelor sale, ce
vor fi analizate în continuare, sunt doar câteva dintre
tertipurile autoarei care, deşi se dezice de actul expunerii
autobiograficului, cade în păcatul incontrolabil al
eliberării, risipirii acestuia în întreaga creaţie.
Putem vorbi, totuşi, de o „alterare a amintirilor”, dar
de una conştientă, dacă avem în vedere câteva aspecte.
Consecventă cu maniera de evocare pe care o adoptase,
aceea a supremaţiei propriilor amintiri, autoarea fie
elimină orice element extern care ar putea altera discursul
confesiv (de exemplu, mărturisiri ale adulţilor care nu au
ecou în memoria ei), fie notează o amintire iniţial
improprie, doar când aceasta se reconstituie treptat, în
manieră proustiană, declanşată de o povestire care se
pierduse în cotloanele memoriei pentru că, aşa cum
recunoştea, „alţii îşi aminteau din copilărie mai mult decât
îşi amintea Fetiţa”. Procesul, experimentat în nuvele
precum Viermele sau Grădiniţa, e surprins analitic în
Peisagii ale amintirii: „Cobora uneori puntea de legătură
pentru a le cutreiera după voia întâmplării, cu ochi ce
lunecă, ca un călător poposit în treacăt; când le părăsea,
amintirea nu păstra de ele o imagine precisă, ci anumite
aspecte, anumită lumină, proporţii, dimensiuni, ce se
deosebeau unele de altele – deosebiri pe care fizionomia
neschimbată a căminului familial le netezea, imagini pe
care fiece zi le trimitea pe un fundal al memoriei unde se
încorporau unui aluat impalpabil, vieţuiau într-un suc
secret, alimentau un câmp senzorial pe care punctau ici
acolo amănunte limpezi, dar mai ales care se transformau,
compuneau un spaţiu al cunoaşterii ce se întindea dincolo
de cortul patriarhal (…). Clişee aburite în vagul
conştiinţei, ajutate de evocări ale celor din jur, se luminau
ici acolo; iscată de vreun cuvânt, imaginea vreunui loc din
copilărie se ridica la suprafaţă” (p. 86).
CARMEN ARDELEAN
9