Vatra veche 2. 2011,BT

În vara anului 1955, am plecat la Constanţa cu o
familie de învăţători care intenţionau să stea câteva zile
pe litoral şi să doarmă la bunicii noştri. Eram destul de
mare şi părinţii mei ştiau că nu voi fi o povară pentru
bunici şi însoţitori.
Casa în care locuiau bunicii era pe strada Smârdan, la
numărul 5. Din strada care ducea la mare, se intra întrun
gang cu trei porţi. Familia Georgescu era proprietara
clădirilor. Aveau o fiică, Geta, de vârsta mea. În aceeaşi
curte locuia şi Mircea, fratele mamei mele. Daniela,
verişoara mea era, cu doi ani mai mică decât mine. La
început, mergeam toate trei la plajă cu familia
Vornicescu, familia cu care am venit de la Vişeu. Ţin
minte şi acum cu câtă grijă coboram treptele destul de
abrupte. Apoi mergeam la plajă cu tanti Mioara sau cu
doamna Georgescu.
Bunicii se străduiau să îmi facă şederea cât mai
plăcută. Într-o seară, mă anunţă: „Mergem la operă!”.
Ştiam eu ceva despre operă. Când s-au instalat
difuzoare în clădirea liceului, muncitorii au venit şi neau
instalat un difuzor şi în camera pe care o ocupam
noi. De la difuzorul care transmitea programul
Radioului Naţional am învăţat cântece, poveşti, la
difuzor auzeam piese de teatru... Ştiam eu că la operă se
cântă şi recunoşteam câteva teme muzicale. Dar o operă
adevărată nu puteam vedea decât la Constanţa.
Bunicii cumpăraseră bilete în primul rând.
Plasatoarea a ezitat să mă lase în sală, dar bunicii i-au
promis că, dacă nu stau cuminte, plecăm.
Cum să nu ascult cu multă curiozitate şi încântare!
Se juca opereta lui Isaak Dunaievski, intitulată „Vânt
de libertate”. În timpul uverturii, m-am apropiat de fosa
orchestrei. Îmi amintesc doar de trombon, un
instrument de care nu mai văzusem. Bunica mi-a făcut
semn să mă aşez la locul meu. Am fost cuminte, dar
murmuram împreună cu artiştii. Aş fi dansat lângă
scenă, dar bunica se încrunta.
Acasă, în timp ce bunica îmi
aranja patul, am început să cânt:
„Mario, mi-am legat viaţa mea de a
ta, dragul meu…” Bunica mă
întreabă: „Numai asta ai reţinut”.
Prind curaj şi cânt: „În zori, lumea
vom străbate,/ Cântec drag de
libertate./ Zboară pe-ntreg
pământul,/ Liber să fii ca gândul!”
Cânt din ce în ce mai tare. Şi
apoi, ceva despre mateloţii care
spălau puntea vasului. Dar au trecut
mulţi ani şi am uitat.
A doua zi, a venit mama cu Nina.
În timp ce aşteptam să ni se
servească borşul, am început să
cânt, încetinel şi să mă acompaniez
la pianul imaginat pe marginea
mesei. Bunica a observat. A vrut să
îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire
mustrătoare.
- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!
Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe
seama mea.
- E prea mică, mamă. Numai din clasa a doua le
primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie
şi să citească!
- Eu ştiu literele! – spun cu hotărâre.
- Nu e suficient. N-ai fost nici la grădiniţă.
- Merg la toamnă. Şi o să învăţ!
- Le cânţi colegilor de grădiniţă, întreabă bunica.
- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor să le cânt. E
foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Când voi fi
mare, ştiu ce voi fi!
- Ce vei fi, mă întreabă mama.
- Cântăreaţă! De operetă.
- Să mâncăm. Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un
spectacol.
Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de
care numai bunica făcea. Apoi, am dat un spectacol la
care au asistat şi vecinii.
***
După mulţi ani, cred că în 1989, eram într-un autobuz
care ne ducea de la Eforie la Constanţa. Lângă noi, un
pescar cu undiţa şi o plasă de 1 leu. Plină. Soţul meu,
mare amator de peşte, intră în vorbă:
- Aţi prins ceva
- Destul.
- Nu vindeţi
- Dacă vreţi să veniţi cu mine acasă. Trebuie să
cântăresc…
- Unde staţi
- Pe strada Smârdan, la numărul 7
Îi fac semn soţului meu. Se apropie.
- Acolo au stat bunicii mei.
- Mergem cu dumneavoastră.
În timp ce pescarul cântăreşte peştii, mă apropii de
gard. Casa în care au locuit bunicii mei mai e acolo.
Dar nu mai sunt gardurile. Le-a desfiinţat Geta, după ce
au murit părinţii ei. Vara, ea le
închiriază turiştilor camere.
Soţia pescarului mă vede. Simt
că trebuie să-i explic.
- În casa aceea au locuit bunicii
mei. Până în 1959, când s-au mutat
la Eforie Sud.
- Nu i-am cunoscut. Noi locuim
aici numai de zece ani.
Mai întârziem la familia
pescarului pană când îi povestesc
cum am fost eu la operetă. Promit
că trec pe la Teatru liric. Să văd
măcar clădirea. Pe artişti îi revăd
cu ochii minţii. „În zori, lumea
vom străbate…”
MARIA TIRENESCU
________
Grafică de Ion Petru Pop, Dans
între cer şi piatră (tehnică mixtă)
60