Vatra veche 2. 2011,BT

încordându-şi muşchii şi aşteptând miracole la secundă.
Cumva, bănuiesc că, în mare, acesta este
comportamentul celor din sălile de forţă, de oriunde ar
fi ei. Nu cred că e ceva specific Indiei. Asta m-a ţinut
departe de aceste spaţii narcisiace până acum. În rest,
atmosfera e plăcută. După douăzeci de minute pe banda
de alergat, eliberez cantităţi importante de tensiuni
negative.
De curând, în metroul indian primul vagon al
fiecărui tren a fost rezervat femeilor. E şi asta o
recunoaştere a unui fenomen care nu poate fi stăpânit.
În autobuze, în trenuri sau în metrou femeile stau în
picioare (uneori purtându-şi copiii în braţe) în vreme ce
bărbaţii, aşezaţi confortabil, sporovăiesc la telefon.
Nimeni nu respectă locurile special rezervate femeilor,
aşa că măsura era oarecum inevitabilă. Rezultatul ei a
fost pentru mine uimitor. Brusc, în metrou se creează
un soi de solidaritate bizară.
În interior, vagoanele
comunică între ele iar dacă
un bărbat se află cu doar un
pas în vagonul rezervat
femeilor, ele încep să ţipe,
agitându-se de parcă s-ar
teme să nu piardă unul
dintre drepturile lor
fundamentale, precum acela
de a vota, să zicem. E
adevărat, când metroul e
ceva mai liber (ceea ce nu se
întâmplă foarte des) se admit
şi excepţii. Privindu-le
reacţiile, îmi dau seama că în această societate
tradiţională, femeile au atât de puţine drepturi câteodată
încât ideea de a avea ceva doar pentru ele, garantat de
lege şi respectat de ceilalţi, le schimbă comportamentul.
Spaţiul acela, primul vagon, le aparţine în totalitate şi îl
ocupă milităreşte (ca pe front), ca pe un teritoriu în care
îşi pot afirma independenţa. Ajunse la destinaţie, cele
mai multe dintre ele îşi reiau poziţia umilă în societate,
mergând în urma soţului, privind în pământ sau jucând
rolul de menajere în casa socrilor. Cred că nu vor
realiza prea curând că această măsură e o subtilă (sau
poate că nici măcar prea subtilă nu e!) formă de
segregare. E ca şi când societatea indiană ar recunoaşte
că egalitatea între sexe e o utopie şi că, în consecinţă, ea
nu va fi prea curând pusă în practică. Ceea ce în lumea
civilizată apare drept desuet, total anacronic şi snob –
feminismul – are aici o actualitate acută. Odată am
văzut un bătrân care, din pricina îmbulzelii teribile a
ajuns împotriva voinţei lui în vagonul rezervat femeilor.
Pe lângă ţipetele de rigoare, bietul om a trebuit să
suporte şi corecţiile fizice ale poliţiştilor. Un alt
exemplu de idee care, la origini, poate părea fericită,
dar care e pervertită în aşa hal încât se transformă într-o
nouă formă de presiune. Or, de forme de presiune
socială India nu duce lipsă.
Unul dintre studenţii mei de anul trecut mă invită
la nunta fratelui său. Oricât mi-aş dori să îl refuz, nu pot
găsi scuze de data aceasta. Îl mai refuzasem în trecut de
vreo două ori, aşa că acum duc lipsă de pretexte. În
primele luni ale şederii mele în India, am considerat că
a asista la o nuntă indiană este un fel de datorie
spirituală şi nu de puţin e ori m-am simţit onorat de
astfel de invitaţii. Zilele acelea au trecut demult. Acum
zgomotul teribil al staţiilor de amplificare, muzica
proastă, ipocrizia indienilor care, neputând fuma sau
consuma băuturi alcoolice în faţa rudelor mai în vârstă,
aleg să practice toate aceste îndeletniciri (benigne, până
la urmă) undeva în afara spaţiului rezervat ceremoniei,
toate acestea mă obosesc teribil. Se adaugă plictiseala
pe care o resimt de fiecare dată când trebuie să susţin
conversaţii pe teme care îmi sunt atât de familiare acum
încât pot intui multe dintre răspunsurile interlocutorilor.
A doua eroare majoră o comit atunci când hotărăsc să
merg singur la nuntă.
Ajung acolo la 8 şi sunt rapid plasat în compania
unor prieteni ai studentului
meu. Când se prezintă,
aceştia nu îşi spun numele, ci
mă informează cam cât
câştigă lunar. Unul dintre ei e
chiar mândru de performanţa
de a trăi din banii părinţilor
la 25 de ani. Superficiali,
anoşti, enervanţi, ei sunt
expresia tipică a unei clase de
abia alfabetizaţi care, având
avantajul castei, îşi croiesc
drum prin viaţă cu o uşurinţă
care în cele din urmă va
dăuna societăţii indiene în
ansamblul ei. Unul crede ca Australia e în Europa şi
Parisul e o ţară, altul emite sentinţe banale, auzite cine
ştie pe unde, fără a se obosi să găsească argumente
pentru vreuna dintre ele… Comparându-i cu unii dintre
studenţii Delhi`University, îmi dau seama că ei, aceşti
paraziţi sociali aroganţi (avem şi noi specia aceasta
care, cred eu, e universală), pe lângă incredibila lor
superficialitate, mai au şi şansa de a ocupa în societate
poziţii pentru care oricine altcineva ar trebui să lupte
serios. Dacă vreunul dintre studenţii mei de origine
socială modestă, sărac, dar inteligent, interesat de
cultură, ar solicita viză pentru Franţa, ar fi cu siguranţă
respins (şi nu e vorba aici numai de Franţa). Pe când
grobianul din faţa mea văzuse deja Occidentul fără a se
fi ales cu nimic de pe urma acestei experienţe.
După treizeci de minute de aşa-zisă conversaţie, ies
în afara cortului, pretextând că trebuie să fumez o ţigară
şi plec. E prima nuntă de la care plec aşa, pur şi simplu.
E un soi de fugă pe care, când ajung acasă, o asimilez
senzaţiei pe care o ai atunci când mănânci ceva alterat.
Creierul, ca şi stomacul, se îngreţoşează câteodată şi el
săracul şi atunci nimic altceva nu rămâne de făcut decât
să tai de la rădăcină sursa răului, adică, în cazul meu, să
evadez. Evadez, însă, din India în… India, ceea ce, mă
rog, nu prea e de natură să mă mulţumească foarte tare.
OVIDIU IVANCU
Foto: Jama Masjid, 24 aprilie 2010
64