Vatra veche 2. 2011,BT

Cădere
Odă luminii
Te-am simţit căzând sub auroră’ntre coloane
ştiind că lumea pierdea iar o lumină
în suflet aşezându’şi înc’o lumânare.
Ce ardere, ce flăcări, ce dor în noi suspină !
Un hău durerea lăcrimează, punctul ce anină
aproapele de’ndepărtata neştiută zare.
Ţi-am presimţit căderea, ori înger ori meteorit.
Să împlineşti un plan, oricum, de ce n’ai fi,
din increata lume, al sorţii mesager, cel hărăzit
Dar noi de ce eram acolo, cine poate şti
În pragul dintre vis şi moarte, de viaţă’n infinit
de ce eram ca nişte gâze în ochiul care a clipit
În ochiul Lui ai ars secunda umilului tău mit,
o adiere de durere pe streşini de colină
destin atins de pace, alt suflet în amnare.
Şi dacă la sfârşit de noapte am aruncat lumină
din cele ce ne-au ocrotit aprinse’n întuneric,
fost-ai un înger ce la timpul potrivit
va ridica din cer o pavăză, un imn feeric,
flăcărilor renăscute cu zeul nostru Soare
sau aducându-ne Cuvântul un uriaş meteorit
Nu înaintea timpului e judecata celui ce n’are
decât iubire şi dor ca vină în tot ce a greşit,
ci după, când Cronos a rupt hăul demn de înserare
şi în oferta Lui de gânduri fragmente-am ispăşit.
Desparte, Doamne, din triunghiuri norul romboid
şi lasă-mă să judec doar sentimentul sferic
ce-atât de-aproape aduce dreptatea şi în alambic
un adevăr mai dur, mai tare decât piatra care moare
acum, explozie de foc deasupra’mi la câteva
picioare !
Oricine ai fi fost, şi faptul de a fi ales ca să comit
înscrisul cronicilor tale mă face să’nţeleg cât de
avid
e universul să se deschidă îngerilor şi mie’n cale.
Te-am simţit căzând sub auroră’ntre coloane
ştiind că lumea pierdea iar o lumină
în suflet aşezându’şi înc’o lumânare.
Mi-am pus acum în gând dorinţă’n zi senină:
să mă despoi de ani ca de petale şi să cad
la fel ca tine, înger sau o stea divină.
Nu mai doresc să merg atâta întuneric,
foton vreau să devin plutind în vid culoare
şi în înţelepciune iubire-aş vrea să ard.
Odă luminii...
sferele cântă şi pătrund
esenţa ei de stâncă.
Fântână a naturii, tetrada
răstoarnă’n plan de grund
mărimea care încă
n’a cunoscut în ani o Kundalini.
Visez sau sunt
eu însumi Brahma.
Mă simt cu braţele deschise să cuprind
pătratul lumii, baza
a tot ce dăruie’n alint
suflul vital Apana
şi’ntre coloane simt, purtat de vânt:
mi se desfac în patru dimensiuni petale de rubin.
Ida, Pingala şi Sushumna coboară spre pământ
Creaţia.
Iubito, în stânga îţi aduc cuvinte sacre
şi un lotus, iar în dreapta e nectar
şi vraja ce teama o alungă
din suflete cu har, din lumea ce-o privim
şi-o auzim.
Shakti, tu vii să’mi dai putere
creezi, păstrezi şi tot tu mă distrugi.
În preajma ta culorile şi sunetele’ncep
vibraţia s’o spere:
un craniu, o sabie, un scut,
şi un trident, dragostea ta de la’nceput.
Dar tot ce ştiu e că lumina -
de n’ar fi fost
noi ce am fi -
a răsturnat din nori tulpina
din noaptea rădăcinii frunzelor de zi.
Pe unde treci, în urmă rămâne
parfumul sativei, al conştienţei pure,
pe drumul lui Ganesh,
domn al tuturor ce’ncep cu mine,
fiu al lui Shiva şi Parvati,
constructor şi-arhitect al lumii din ruine.
Cu mudra 14 răstoarnă’n plan de grund
mărimea care încă
n’a cunoscut în ani o Kundalini.
Sferele cântă şi pătrund
esenţa ei de stâncă
o odă a luminii.
LIVIU PENDEFUNDA
14
mâna ridicată în poziția ce înlătură frica.
41