Vatra veche 2. 2011,BT

O primăvară în sudul Bucureştilor
Din primăvară începeau să înflorească zeci de găleţi
pline cu muşcate, begonii, „nu-mă-uita”, panseluţe şi pe
jos, printre pietrele curţii gheţişoare, o floare mică,
delicată de pus la butonieră, o culoare curată ca lacrima,
ieşită numai din nisip şi uscăciune.
Da, toate se zbăteau care mai de care pe postamente
de piatră, butuci din lemn, rafturi sau agăţate de casă, de
gard, suspendate precum zorelele sau iedera să miroasă
cât mai bine şi cât mai tare în curtea de pe strada Periniţa.
Am adus gheţişoare în Germania, dar ele s-au răzgândit:
gheţişoarele nu acceptă pământul german şi basta!
Seara se deschidea regina nopţii între tufele de liliac
şi tufele de trandafir sălbatic, acesta tivea gardul alături de
tufe de un verde deschis de agrişe (un fruct cu bobiţe ca
vitamina C, aduse de mama din Ardeal, aici fiind
necunoscute, iar cei ce le gustau se strâmbau foarte tare
sau şi le doreau în loc de borş), multe alte flori de toate
culorile pe care le-am uitat datorită numelor exotice, iar
bondarii nici că mai găseau o nişă în gard să iasă din acest
paradis, iar cine trecea o dată pe lângă grădina noastră,
revenea sigur din curiozitate şi oricum toţi se opreau.
Cei mici se puneau pe vârfuri, cei mari oftau
admirativ, dădeau explicaţii despre ce vedeau, dădeau din
cap şi se întrebau cu voce tare, de unde atâta răbdare la
atâtea bănci şi găleţi pline cu flori.
Iar la dreapta casei, într-o ladă făcută special de un
tâmplar şi vopsită în acelaşi verde precum streaşina, trona
un lâmâi.
Această ladă era tare grea. Era plină cu pământ şi
nisip, astfel el, lămâiul, să se simtă ca la el acasă, precum
în depărtatele ţări ale Mediteranei.
Primăvara şi toamna era nevoie de doi bărbaţi să
scoată şi să bage lada verde în veranda din faţă, cu lămâiul
înalt, cu frunze rare, mai groase şi mai verzi decât cele de
dafin, care făcea an de an câte o singură lămâie.
Da, era acea verandă prin care aveam voie să trecem
numai de Crăciun şi de Paşti, unde aerul conservase an de
an mirosul perelor de iarnă care stăteau cuminţi până se
coceau, aerul prăjiturilor, piperului din cârnaţi sau
pungilor de scorţişoară şi sigur al hainelor de duminică şi
de iarnă, ce se odihneau într-o ladă de zestre închisă cu
balamale din fier gros şi greu, primită de străbunica la
căsătoria ei în 1898.
Lămâiul era o mare atracţie în cartierul în care
creşteau tot felul de plante şi pomi fructiferi, dar în nici un
caz ... lămâi ......
La domnul Brătianu, maestrul în altoit şi înrudit pomi
de toate felurile şi tatăl piersicilor uriaşe, la el am mai
văzut pe vremea aceea lămâi, dar cât era oraşul de mare
singurele rarităţi ca să zic aşa, erau cireşii japonezi şi
magnoliile, ambele reuşind să ne transpună prin ploaia de
flori într-un extaz pe care în faţa unui prun sau
corcoduş nici nu poate fi vorba că ţi s-ar fi întâmplat.
În zona Măgurele, adică Rahova profundă, se făcea
cu predilecţie ţuică, marmeladă sau magiun de prune,
torturile sau dulceţurile complicate cu batoane de
scorţişoară, frunze de mentă, cuişoare sau mirodenii de
peste mări şi ţări, caracteristice Ardealului, nu le-am
întâlnit aici, deoarece gătitul ca arta culinară şi cu
adausuri exotice cerea timp, pricepere şi trebuie spus:
era o tradiţie de sute de ani.
În zona de periferie a Bucureştilor viaţa se derula
după zeci de tradiţii, fiecare dintre locuitorii ei adusese
de departe cu el tot ce i-a fost drag şi important, atât în
suflet cât şi în saci, paporniţe sau lăzi de zestre pictate
şi grele, iar vremurile, ele le-au sortat şi cernut şi aşa de
la Vama Veche a Chirigiilor de-a lungul Rahovei,
Alexandriei şi până departe în Măgurele era un mic
Babilon.
Vile mai bogate şi mai puţin bogate tiveau acest pod al
Calicilor, care însă toate aveau gardul tradiţional din
fier forjat, curticele şi ele pline de flori din primăvară
până în toamnă, casele erau din cărămidă stabilă, iar la
demolări praful nu se aşeza cu una cu două timp de
câteva luni, iar macaralele au avut de luptat cu
fundamentele adânci, deoarece propietarii avuseseră şi
banii şi răbdarea necesară să îşi aşeze construcţiile
stabil şi curat.
Acum acolo sunt blocuri peste blocuri, culorile
balcoanelor, tencuiala căzută şi rufele spânzurate de jur
împrejur de pe balcon ce au luat locul în anii 80
cartierului de vile de odinioară, a cărui farmacie de la
Pecineaga pentru mine rămâne de neuitat, te fac când
treci pe strada îngustă, blocată acum cu zeci de maşini,
parcate după legile celui ce şofează, să îţi păstrezi
ochelarii de soare tot timpul anului.
Într-un fel trebuie să trăieşti şi acolo unde alţii se
cred într-un film horor, trebuie să poţi parcurge lumea
vieţii tale, chiar dacă amintirile te fac uneori să-ţi muşti
buzele sau să îţi faci un ceas la mână cu dinţii, ca peste
tot în copilărie.
ANNI- LOREI MAINKA
75