Vatra veche 2. 2011,BT

Motto:
„De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în
flăcări...
Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea
Phoenix”
(M. EMINESCU, „ODĂ- ÎN METRU
ANTIC”)
„Poemul Phoenix”, cartea lui Nicolae
Băciuţ, apărută la Editura Nico,
Târgu-Mureş, 2010, le cuprinde la un
loc, în coordonate ale evoluţiei spirală
- cumul, simbolic, pe toate celelalte
volume de versuri: „Muzeul de
ceară”, „Memoria zăpezii”, „Nostalgii
interzise”, „Singurând”. Transferul de
sens, de la pasăre la poem, pe baza
asemănării prin călătorie, libertate, în
diferite ipostaze, dă contur ideii că
poezia corespunde unei zodii de zbor.
„Poemul Phoenix”, poem şi volum
totodată, cuprinde metaforă la titlu,
dar şi la vers, explicită la Nichita
Stănescu, unde se aseamănă vibraţiei
poetice, în cele mai tainice expresii
ale ei, implicită la poeţii optzecişti,
dar încă ne-exprimată într-o formă
atât de directă, în mod tranşant.
Poetul oferă poemului ce re-naşte
din propria-i cenuşă trăsături pe
măsură: poeticitate, lirism, sonoritate.
Din imaginea păsării Phoenix, cu
simbolurile ei (încredere, speranţă), el
reţine şi consfinţeşte, la rându-i,
nemurirea prin poem, chiar a
poemului însuşi. Poemul din carne şi
oase, trăit şi îndurat ca destin, ca
bucurie şi durere, implacabile,
dubitabile; poemul care salvează şi se
salvează şi dincolo de moarte.
Prelungirea poetului în poem,
curgerea aceasta inevitabilă, este atât
de evident simţită, încât cele două
noţiuni – Poetul şi Poemul - se
contopesc, aprinzându-se reciproc.
Poemul Phoenix, poemul ca
pasărea Phoenix, poate fi torţă, făclie.
Ideea de foc este cea care, paradoxal,
salvează o creaţie întreagă, prin
pasiune, prin opera de-o viaţă, prin
re-facere, re-naştere, continuitate,
trecere într-o altă materie, ancestrală.
Poemul e şi el fiinţă, în viziunea lui
Nicolae Băciuţ. În urma lui, după ce
acesta îşi pierde suflarea, lumea rămâne
în derivă, o realitate ne-păzită.
Imaginea poemelor umane,
poemelor – oameni, este plină de
fericită inspiraţie, apărută într-o clipă
rară: „După moarte,/ poemelor mele/
le cresc unghii şi păr.” Dragul
poetului de poeme, de „sălbatice
poeme”, e ca sentimentul de afecţiune
pentru ploi, la Ana Blandiana,
în „iubesc ploile”, ca-ntr-o armonie a
universaliilor. Investirea poemului cu
atribute umane, nu de început
(naşterea se pierde în timp), de sfârşit
(moartea lor), chiar de speranţă
(veşnicia de după moarte), probează
capacitatea poetului, reuşita lui de-a
interveni în ordinea lucrurilor.
Poetul se reîncarnează în poeme
şi acestea preiau gestul de-a scrie,
într-un ritual propriu, de aşezare a
obiectelor la locul lor, de dare în
grijă, de lăsare în seamă.
Poemele scriu poeme „cărora le cresc
pene şi fulgi”. Aşadar, o împărţire
este gata efectuată: poemelor de om
le cresc unghii şi păr, poemelor de
poeme le cresc pene şi fulgi, de parcă
ar fi pui de pasăre, „şi-nvaţă singure
să zboare”, ca o şansă dată nesfârşitului.
Acesta este basmul pe care
ni-l propune, liric, Nicolae Băciuţ, în
care să credem. Poetul împacă cele
două maluri, tărâmuri. Aceasta e
împăcarea majoră, a condiţiilor
inegale. E resemnare, chiar. Înlănţuind
fenomenele, în mod heideggerian,
Nicolae Băciuţ le simte şi re-simte, la
nivel universal. Trecerea senină din
viaţă în moarte, din moarte în altă
viaţă, „în viaţă ca şi-n moarte/ în
moarte ca şi-n viaţă”, stă sub semnul
unei căutări: „Unde eşti, Doamne”
Vocativul din întrebare face trimitere
tocmai la Divinitate, nu e vorba de o
altă căutare, în care are loc invocarea
ajutorului de sus, lucrul acesta
lămurindu-se în continuare: „unde
eşti, Doamne,/ cine ne desparte”
21
Înainte de-a re-naşte, poemul -
supremul se aprinde, arde mocnit, de
la vers la vers, de la un rând la altul,
crescând scânteie, pară, flacără,
vâltoare. Rostogolirea de foc, în
tradiţie, înseamnă purificare. La
Nicolae Băciuţ, „poezia sunt eu” se
transformă în „asta-i moartea mea/ şi
doar în ea/ voi învia”. Sentimentul
puţinului ce ne-a fost dat, e dublat de
multitudinea greşelilor ce ne ispitesc
să le împlinim: „Mi-ai dat,/ Doamne,/
zece porunci/ şi numai o viaţă.”
Mărturisirea „Mi-am pierdut câteva
poeme” se potriveşte cu „În căutarea
timpului pierdut”, devenit astfel sens,
rost, preocupare, cu regret şi
consolare în acelaşi poem: „Dar poate
că-ntr-o altă viaţă/ ne vom întâlni:”
Poemul închinat omului de carte,
„sărut stânga/ sărut dreapta/ care ţin
drept cruce cartea” face trimitere tot
la lumea de dincolo, poetul trăgând
cu ochiul, aproape de fiecare dată, la
marginea de lume. Rohia este
„margine de lume”, în care trece
albastrul (de Voroneţ!). Cântarea
poetului e desprinsă, parcă, din glasul
de îngeri: „Dacă ceru-i fereastră/ şi
fereastra mi-e cer/ ninge-mă,
Doamne, / cu lerui ler.” Sentimentul
iubirii e prezent în cele mai frumoase
versuri. Astfel, iubita e umbră
permanentă, de care poetul cu greu se
desparte: „umbra ta e un copac,/ cu
ramuri de ceară,/ cu frunze luminând,/
în care mă îmbrac...” Dar şi poemul e
ca o umbră ce însoţeşte fiecare gând:
„poemele se aşează în bănci/ în
fiecare toamnă,” şi „Când începi un
poem/ n-ai decât să accepţi/ în curând
ai să-l pierzi.” Oraşul invocat –
Sărmaş, Sărmaş – este motiv de
întoarcere în lumea copilăriei: „fă-mă
copil,/ fă-mă fântână.”
Datate în cer (prin avion) şi pe
pământ ( în diferite colţuri de lume),
poemele lui Nicolae Băciuţ se
amestecă, se potrivesc în aerul pe
care-l respirăm, fără să ştim, de multe
ori, cine îl/le scrie. În acest volum,
Poetul şi Poemul se regăsesc, se
contopesc, îşi împrumută gesturi, cantr-o
înţelegere, ca-ntr-o lege
respectată, nu doar inventată. Poezia,
ajunsă acum la forma ei deplină, este,
în cazul lui Nicolae Băciuţ, o marcă
inconfundabilă. Iar, judecând după
similitudinea prezentă, între Creator
şi Creat, Poemul Phoenix este, în cele
din urmă, Poemul Băciuţ.
ELENA M.CÎMPAN