Vatra veche 2. 2011,BT

pătrundem până în pânzele albe, sperând să aflăm la ce
liman ne scoate drumul pe care ne-am pomenit aduşi în
viaţă. Mare trebuie să fie misterul ce ne-o fi făcând să ne
încăpăţânăm cu toţii, să ţinem şi cu dinţii de viaţă! Atâta
încăpăţânare, de parcă ne-ar fi fost dat să trăim veşnic!
Doar naiba poate şti ce ne mână din urmă. Până vine şi
clipa în care ni se deschid ochii că lucrurile nu stau tocmai
aşa cum crezusem! Aţa se rupe şi omul piere ca o muscă,
uneori potrivindu-se să-i bată clopotul tocmai când îi era
lumea mai dragă. Oricât te-ai opinti, ca un catâr, să crezi
că e imposibil să ţi se întâmple şi
ţie aşa ceva, marele şi tarele
voinic, în cele din urmă te trezeşti
păţind-o după tipicul pe care l-ai
nesocotit.
Apăi, ţi le spun, cu de-amănuntul,
ca la spovedanie, să vezi de
ce, odată ajuns aco-lo, în culmea
Chisamerei, mă mulţumesc să privesc,
ca pricopsitul, pe deasupra
caselor, să trag linie după linie şiapoi
să adun, doar, aşa, să văd câţi
mai suntem din cei care ne-avem
aproape, în leat. Acum eşti fată destul
de mare să pricepi cum, după ce
te naşti şi intri în lume, ţi se pare că
eşti singur şi abia apoi, încet, încet
îi descoperi pe cei dimprejurul tău
şi vezi cât de legat eşti de ei încât,
în cele din urmă, sfârşeşti prin a fi
sigur că o să-i ai alături toată viaţa.
Şi până să iei seama, te pomeneşti,
într-o zi, că unul cade la pat şi se duce. Îţi zici că a avut
ghinion, cum s-a întâmplat anţărţ cu Andreş. Ţi-aminteşti
cum târa şarpele ăla, de un metru şi ceva, după el,
înspăimântând copii Sau Cedică, picherul! Umbla cât era
ziua de mare trăgând o roabă plină cu pietre, să
căptuşească gropile drumului. Credeai că e făcut să o ducă
atâta timp cât va dura şi drumul pe care îl cârpocea. Şi,
când colo, cum, necum, uite că drumul a rămas la locul
lui, în schimb, Cedică dusu-s-a cu roabă cu tot. Şi tot aşa,
azi unul, mâine altul, cei de pe lângă tine se poticnesc şi
dau ortul popii... Bine, bine, că atunci, când eşti în putere,
nici nu le observi lipsa. Numai că, tot adunând povara
anilor în spate, deodată te trezeşti că s-a subţiat şirul celor
de lângă tine şi parcă te ia cu frig, înjunghiindu-ţi inima.
Geaba fugi, geaba alergi, geaba te dai tare şi mare şi te
lauzi că n-o să te dai bătut nicicum, geaba te faci că nu iei
seama la răsuflarea fricii din ceafă, care se tot înteţeşte
până te bagă în draci. N-ai decât să aştepţi, cu inima
bâcâind, ca puiul de găină găbjit de gheara uliului. Un
lucru e sigur: te mişti, după cum îţi îngăduie doamna cu
coasa, până când sărutul ei de gheaţă îţi împestriţează
fruntea.
Iaca, cam astea-s gândurile cu care îmi petrec, acolo
sus, uitându-mă la fiecare locşor, să văd cum mai arată, că
şi cu ele, poate n-o să-ţi vină să crezi, dar se petrece cam
tot aşa, ca şi cu omul, nu lua, ce auzi, ca pe o ciudenie.
Piscul, împădurit şi falnic cândva, ţi se întâmplă, apoi,
deodată, să-l vezi arătând ca puiul de curcă jumulit de
uliu; râpi, adâncindu-se întruna, şi dincolo de ele, alte râpi,
că-ţi pierzi suflarea de te uiţi în josul lor, şi uite aşa stau să
le văd pe toate, până mă vindec şi uit de mine...
Asta e sigur, odată, ajuns acolo sus, te vindeci ca
prin farmec de patimile lumeşti şi te simţi cu sufeltul
împăcat, văzând cum se întinde pustia, ştergându
urmele oamenilor aproape de sub tălpile picioarelor!
Vine o vreme când e mare lucru să ai la ce şi mai ales
să ştii încotro să te uiţi ... Las’că o să te duc şi pe tine la
Chisamera, ai răbdare, o leacă, să mai creşti, să ţi se
deschidă bine ochii. C-aşa se cuvine, acolo, să-i faci
mari de tot, nu cumva, din ce-ai să vezi să ţi se pară
altfel decât mi se arată mie, c-atunci chiar te-aş amărî
şi mai bine mor, înainte de a
apuca să te duc, decât să-ţi fac
aşa pocinog...
***
Uneori, Didorinei i se
întâmplase, fie să viseze ori să-şi
închipuie cum urcă, pe ur-mele
bătrânului, de la Dimonaş înspre
Piscul Crucii, iar de acolo căuta
să ghicească locul Chisa-merei.
Şi, tot bâjbâind printre trunchii
jugaştrilor, frasinilor, ul-milor şi
fagilor cu crengile înco-voiate de
jir, în răstimpuri se o-prea
locului, numai aşa ca să mai
întârzie clipa întâlnirii cu locul
multvisat. Răgazul folosindu-l
pentru încă o repetiţie, în gând,
să fie sigură că e pregătită,
întrebându-se grijulie:
Oare, atât, cum ţin ochii
deschişi acum, ajunge
După un timp, cât presupunea că-i trebuie
bătrânului s-o isco-dească, oţărât, pentru că nu pricepea
la ce face aluzie, Didorina întreba, făcând, la
rândul ei pe supărata :
Nici dacă îi deschid aşa nu ajunge
-Cum, adică
Încurcat, Demndemedru, cel din închipuire, se uită
în toate părţile numai la ochii ei nu, aşa că nu-şi putea
da seama dacă sunt atât de lărgiţi, încât lumina lor să
poată pătrunde până în străfundurile cerului.
Şi, tot pentru vremea când o crăpa ceasul călătoriei
spre Chisamera, Didorina îşi pusese în gând să-l ia din
scurt, dându-se îmbufnată că-i spune numai poveşti prin
care vrea s-o facă să creadă că s-ar trage din oameni
necumpătaţi, ba chiar cumpliţi şi setoşi să se războiască,
unii cu alţii, ani în şir, de parcă nu i-ar mai fi încăput
pământul împreună, arzându-le mâinile de nerăbdare
să-şi reteze capetele cu securile şi să-şi risipească bruma
de avuturi, nepregetând a se jupui de vii, cu toată
rudenia dintre ei, ca în şerpării şi a se sfârteca în bucăţi,
pentru care născociseră priponirea în lanţurile dintre
două cămile, iar atunci când fărădelegile îi zoreau din
urmă, cei biruitori îşi aruncau învinşii, încă vii, în gropi,
scutindu-se de pierderea timpului cu tăiatul capetelor...
***
E imposibil, o încurajase Demndemedru, de atâtea
ori, ca bunul Dumnezeul, dacă mă asculţi şi, aşa cum
spui, crezi cu adevărat în El, îţi zic, că e imposibil să-şi
________
Grafică de Ion Petru Pop, ”Casă de piatră” (tehnică
mixtă)
71