Vatra veche 2. 2011,BT

Undeva, la margine, s-a pornit o tiribombă. Un cal costeliv,
înhămat la capătul unui par o învârte. În scaunele legate cu
lanţuri se învârt flăcăii şi fetele. Ameţesc şi chiuie. Flăcăii prind
scaunele fetelor şi le aruncă în văzduh. Ele chicotesc de teamă şi
de bucurie. Ilarie ar vrea să meargă şi el. Bunicul îi spuine că e
prea mic. Şi apoi nu au vândut perele. Atunci, tata mare îi va da
voie negreşit. Cunoscuţii îl salută. Bunicul le răspunde
morocănos:
- Al cui e copilul, nene Grigore
- Al meu, al cui să fie
- Cum, ai dumneata băiat aşa de mic
- Nu sunt mic, sunt mare, se burzuluieşte Ilarie.
- Dar ce, eu n-am voie, sare înciudat şi bunicul.
- Du-te bă, că nu-ţi mai face dumitale copii, ţaţa Anica.
Poate e al fetei dumitale sau al băiatului. Al cui eşti măi, ţâcă
Ilarie nu răspunde. Dacă n-au de gând să cumpere să-l lase
în pace.
Orele trec. Soarele se ridică sus, peste Dealul Răi. Bunicul e
trist. N-a vândut mare lucru. Băiatul
aleargă în jurul carului. S-ar duce la
tiribombă sau chiar să pescuiască în
Olteţ. Dar tata mare nu-i dă voie. Le
atrage atenţia cineva. Un bărbat gras,
îmbrăcat în haine de oraş se uită la
pere. Le încearcă cu mâna. Gustă una
din ele. Pare mulţumit de marfă.
- Îţi cumpăr tot carul, moşule. Dar
nu cu doi lei, ci cu cincizeci de bani
kilul.
- Nici nu mă gândesc, face şi
bunicul. Ilarie înmărmureşte. Ce om
sucit mai e şi tata mare! Până acum
voia să le vândă şi acum întoarce nasul.
- Nu înţelegi nene, că le iau pe
toate Du-te la mine, sus în curte şi le
descarcă. Ţi le cântăreşte nevastă-mea.
Sunt acolo şi băieţii...
Bunicul se supune, într-un sfârşit.
Înjugă vacile. Îl pune pe Ilarie în car.
Pornesc către Bălceşti. Vitele urcă
greu. Lângă monument trag într-o
curte. Oamenii descarcă. Bunicul e
atent la cântar. Primesc, în sfârşit, banii.
- Las şi eu carul aici, jupâne, să dau o raită prin centru
- Da moşule, dar când pleci să faci curăţenie, că aici nu-i
grajd.
Bunicul nu-i răspunde. Îl ia pe copil în stradă. Ilarie e
dezamăgit. De la el de acasă, noaptea, Bălceştiul părea de
poveste. Vitrinele erau luminoase, mari... Casele imense,
blocurile ce se înălţau rapid... Toate acestea privite de aproape
îşi pierduseră toată strălucirea. Bunicul îl poartă prin prăvălii, de
unde cumpără de toate. Lui îi cumpără o bască neagră. Ilarie se
fuduleşte cu ea. La domnul Ţâru se pozează. Pleacă mai târziu
după ce la o cârciumă au mâncat mititei cu muştar. Bunicul a
băut o bere şi Ilarie o limonadă.
În fotografie, bunicul se ţinea ţanţoş. Privea fix la aparatul
imens, mândru de nepotul său, care fusese cocoţat drept, în
picioare, pe un scaun. Ilarie însuşi se priveşte mirat, holbându-se
la minunea ce le redase chipurile pe hârtia nemuritoare a acelei
clipe de graţie.
Destul de rar mai venea, acum, Ilarie pe la bunici. Lucra
într-o fabrică, în Craiova, unde ei îl credeau fericit. Dar el făcea
liceul la seral şi era ocupat peste măsură. Stătea cu chirie, iar
gazdele îl urau pentru că învăţa mult noaptea şi consuma multă
lumină. Deşi tot el o plătea.
Încercase să pună multe din întâmplările vieţii lui pe hârtie,
bătuse la uşile mai multor redacţii. Dar funcţionarii aceia
politicoşi îi spueau că sunt lucruri bune, interesante unele, dar că
nu se poate publica aşa ceva. ”E nevoie de mai multă speranţă,
de optimism, ca să încălzim sufletul maselor, nu de acea
deznădejde bolnăvicioasă pe care o prinzi în cuvintele tale.
Ieşi în lume, tinere, priveşte la entuziasmul constructorilor
societăţii de azi şi scrie despre acestea. Este o datorie morală
faţă de cei ce înfăptuiesc...”
Aşa, textele lui stăteau prin sertare, într-o perpetuă
aşteptare. Asta era lumea pe care o vedea el. Ceea ce-i cereau
amabilii funcţionari îi depăşeau înţelegerea. Sau puterile.
Pe bunici îi regăsise, acum, în singurătatea nesfârşită a
bătrâneţii. Trebăluind cu dificultate prin curte şi aşteptând să
le calce cineva pragul. Dar aceasta parcă se întâmpla tot mai
rar...
Ilarie le adusese o damigeană cu apă. Aşa obişnuia el, cu
toţi ai lui, când mergeau în vizită la bunici. Pentru că, acolo,
la Chirculeşti, nu erau fântâni. Ei coborau cu toţii cu cobiliţa
cu două găleţi la o fântână într-o vâlcea. Dar apa aceea era
sălcie. Ca să bea sau ca să gătească, se duceau peste un deal,
la fântâna lui Iagăru, sau coborau la noi, la Irimeşti, tot cu
nelipsita cobiliţă. Ilarie le-a mai adus ceva de-ale gurii şi, cum
aveau obiceiul, l-au poftit la masă.
Mama Anica era a doua nevastă a
bunicului. Pe prima, mama
Florica, n-o cunoscuse. Murise
când copiii, adică mama lui şi
frate-său Gheorghe erau mici şi
tata mare era plecat în cel de-al
doilea război. Poate de aceea Ilarie
nu făcea nicio diferenţă între ei. Îi
considera pe amândoi bunicii lui
adevăraţi.
Mama Anica a prăjit ouă, tata
mare a destupat o sticlă de vin.
Ilarie a mâncat şi a băut cu
plăcere. Au vorbit despre secetă,
despre mana din vii, despre
serviciul lui. Ilarie nu li se plângea
bunicilor. Ştia că aveau nevoie de
credinţa că este fericit. Spune doar
că ar mai vrea să facă o şcoală.
- Dar ce vrei măi tată, să te
faci ministru
- Nu, tată mare, vreau doar
un serviciu sa-mi permită mai mult
timp de citit.
- O să te strici tu cu atâta carte, filozofa mama Anica,
dereticând cu mişcări domoale prin casă.
Încălzit de aburii vinului, Ilarie se uita la perii tămâioşi.
Deşi acum mult mai bătrîni, erau la fel de plini de roade. Pe
Ilarie îl cuprinde nostalgia.
- Şi ce mai faci, tată mare, cu perele, le mai duci la tîrg
- Nu le mai vindem acum, Ilarie, le dăm la colectare.
Primim câţiva creiţari şi ceva ţuică. Un fel de poşircă. Dar şi
asta e bună acum, când toate se găsesc foarte greu. Ochii lui
erau stinşi, parcă obişnuiţi cu resemnarea. Bărbăţia lui deatunci,
de mult, era doar o amintire. Obrajii pungiţi, cu riduri
adânci, încercau un zâmbet. Ţepii răzleţi ai bărbii tremurau
uşor.
Ilarie se gândeşte la ziua aceea. Atunci simţise pentru
prima oară ispita plecării. Voia să cucerească lumea. S-o
supună.
Însă vedea că şi vremea lui trece. Sau poate trecuse deja
şi adevăratul său drum fusese cel cu carul cu pere.
La orizont, amurgul însângera dealurile răvăşite. Ilarie se
ridică, îşi ia degrabă rămas bun şi pleacă. A doua zi trebuia să
fie din nou la Craiova, la fabrică...
GEO CONSTANTINESCU
_______
Grafică de Ion Petru Pop, ”Adieri de lumină” (tehnică
mixtă)
69