Vatra veche 2. 2011,BT

L-a potrivit după ceasul său de la
mână şi minutarele aurite s-au
pornit imediat cu uşorul zvâcnet
însoţit de tic-tacul mereu acelaşi,
indiferent de mecanismul care-l
produce, de unde şi impresia mea
că e sunetul timpului însuşi.
Despre întâmplările de la New
York, am vorbit în două-trei
rânduri, lăsându-i exclusiv lui
iniţiativa abordării subiectului,
după buna învăţătură pe care mi-a
dat-o mama, adversară convinsă a „
ispitirii”, cuvânt cu sensul vechi
popular „descoasere”, „tragere de
limbă”. Ceea ce e de spus, credea
ea, va fi spus, iar ceea ce e de tăcut,
aşa va rămâne, căci presiunea
inhibă sau duce la deformare.
Fuseseră foarte solicitanţi cei
aproape doi ani newyorkezi, cu o
problematică diversă şi complicată
de factorul uman. În legătură cu
acesta, experienţa de la Los
Angeles îl pregătise: diaspora
românească era extrem de divizată,
mâncată de invidii groteşti şi
resentimente greu de imaginat.
„Îmblânzirea” ei, crearea unei
minime platforme de comunicare
ca punct de pornire pentru activităţi
comune şi cooperarea cu cei din
ţară şi cu oficialităţile ei s-au
dovedit ţeluri greu de atins, însă nu
imposibile, credea Liviu. Cu multă
diplomaţie şi înţelegere umană, la
care se adăugase prestigiul
personal academic şi neangajarea
politică de după 89, reuşise destul
de multe şi, cred eu, într-o zonă
mai curând neutră, a celor ce îşi
făcuseră un rost în ţara de adopţie
şi preferaseră să se păstreze în
izolare, nemulţumiţi de atmosfera
încărcată şi combativă exclusiv
„anti” ce domnea între numeroşii
aspiranţi la recunoaşterea lor ca
lideri. Îmi era limpede că se
implicase total în misiunea în care
credea, aceea de a aduna laolaltă pe
cei din neamul nostru (expresia îi
aparţine, mi-o amintesc bine,
fiindcă o receptasem cu un mic şoc
de uimire: „neam” e un cuvânt
popular arhaic, neobişnuit în
limbajul său, şi avea tocmai din
această cauză o conotaţie solemnă
care spunea multe despre intima
asumare a proiectului). M-a uimit
întrucâtva stăruinţa binevoitoare cu
care se străduise să recupereze
artişti plecaţi cu ani buni înainte de
89, eşuaţi în joburi precare,
vieţuind la limita sărăciei lucii,
conştienţi şi ei (nemărturisit) de
ratarea definitivă a carierei lor.
Păstraseră numai năravurile nu
tocmai lăudabile ale invidiei şi
bârfei ce se regăsesc adesea în
grupurile de artişti: se acriseră întratât,
încât menţineau legătura spre a
se putea bucura de nereuşitele şi
necazurile tovarăşilor lor întru eşec.
Liviu avea o privire ageră, poate
mai curând amuzată decât necruţătoare,
în observarea acestor meschine
mizerii şi ascultam cu sentimente
amestecate relatările sale
despre lumea acestor semiepave. Pe
unii dintre ei îi cunoşteam, le ştiam
istoria rămânerii în SUA, a cărei
motivaţie nu avea nimic comun nici
cu opoziţia politică la regim, nici
măcar cu bunăstarea. Fuseseră
nemulţumiţi fie de postul ocupat
(cazul unui pictor ce aspirase la un
post la „Andreescu” sau măcar la
Liceul de Arte Plastice, dar nu
obţinuse decât unul la şcoala
populară de artă), fie de perspectiva
mai dificilă, obstrucţionată de
factori extraartistici, a unei afirmări
fulminante în domeniu, credeau ei.
Erau bieţi fluturi atraşi irezistibil de
o flacără ce le arsese aripile. Nu
cântăriseră dificultăţile reale, nici
puterea lor de a le înfrunta.
Severitatea cu care îi judecam se
întemeia parţial pe iresponsabilitatea
cu care unii dintre ei îşi
antrenaseră familiile în aventura lor
(cunoşteam opoziţia disperată a
unei copilandre, elevă de liceu, la
smulgerea ei din mediul cunoscut,
în care se simţea bine şi în
siguranţă; fusese în cele din urmă
obligată să-şi însoţească mama, cu
totul robită iubirii ei pentru un soţ
nu tocmai interesat de familia lui);
pe de altă parte, ştiam şi că
avuseseră acasă o cale de împlinire
a vocaţiei. Credea Liviu cu
adevărat că un fost promiţător tânăr
regizor, devenit gigolo pentru
femei relativ bogate de vârsta a
treia, mai are ceva de spus în
cinematografie! Mă îndoiesc. Cu
toate ale lor, bune şi mai puţin
bune, toţi erau „din neamul lui”
(expresia figurase de altfel într-un
fel de întrebare la o remarcă rece a
mea cu privire la darul cu totul
nemeritat pe care li l-a făcut,
oferindu-le un loc de frecventat şi o
ambianţă unde să fie ceea ce
fuseseră cândva, oameni de cultură.
„Nu simţi nevoia de a-i aduna pe
toţi cei din neamul tău risipiţi în
lume”, – a sunat întrebarea, din al
cărui ton am înţeles că el însuşi o
resimţea imperios).
Pe măsură ce îmi povestea despre
lumea românească pe care o
cunoscuse – în interes de serviciu,
ca să spun aşa – îmi devenea tot
mai limpede faptul că misiunea sa
la New York îi prilejuise, cu preţul
a multor osteneli, numeroase
satisfacţii şi un sentiment de
împlinire. În aceeaşi măsură însă
părăsirea postului apărea tot mai
enigmatică. Ce anume îl făcuse să
revină în ţară Şi asta în ce
moment! Tocmai după ce, după
multă alergătură, găsise un sediu al
centrului aşezat într-un loc potrivit,
încheiase mobilarea lui – de care
era vizibil nu doar mulţumit, ci şi
mândru, fiindcă mi-a vorbit
îndelung de unele detalii de
rafinament pe care le reuşise!
Dezlegarea enigmei avea un
nume şi, poate mai ales, o veche
istorie din anii studenţiei: era vorba
de fostul nostru coleg de an – şi de
grupă al lui Liviu – Aurel Dragoş
Munteanu, pe atunci ambasador al
României la Washigton , după
56