Vatra veche 2. 2011,BT

îndrepte faţa în altă parte, părăsindu-te, în loc să-ţi în-tindă
mâna şi să te scoată din mărăcinişul încurcă-turilor.
Dă-i crezare, unui bătrân ca mine, că ştie ce spune, şi-ai
să înţelegi că bunătatea fără de margini nu L-ar răbda să
vadă cum s-ar pierde nici măcar o fărâmă din creatura sa,
câtă vreme în aceasta pâlpâie nădăjdea pusă în Cuvântul
şi Numele Lui.
Chiar, cum ar putea fi Domnul aşa de slab, căta Didorina,
la rândul său, să-şi înlăture îndoielile, mai ales după
ce petrecea ore îndelungi în rugăciune, închisă singură în
odaia ei! Ar fi imposibil ca tocmai Dumnezeul căruia mă
închin să nu fie măcar la fel de puternic pe cât e al celorlalţi.
Poate că întârzie dinadins să-mi dea vreun semn,
tocmai pentru că abia aşteaptă să mi-audă glasul căutându-L,
atunci nici n-o să fie nevoie să strig de multe ori
că are să-mi şi vină în întâmpinare. Doar Lui stându-i în
putere totul, până şi munţii să-i mu-te din loc, să nu mai
amintesc de cele petrecute cu Sodoma şi Gomora...
***
Oricât îşi căuta Didorina oblăduirea în amintiri,
nicicum nu putea da uitării rafalele loviturilor de care
viaţa continua să-i facă parte.
Într-o vreme, asaltată de nelinişte, pornise, hai-hui, umblând
ca o zănatică pe străzile oraşului, până ajunsese să
nu mai ştie de ea, darămite să-şi îndrepte gândul spre Cel
de Sus, în mâinile căruia ştia că îşi avea soarta sorocită.
Doar moartea mamei, continua să-i stăruie în minte,
prima lovitură pe care o suferise, aproape nimicitoare!
Aflase vestea înainte de a face ochi bine, cum spune
lumea. Moartea urmase, imediat, după naşterea Didorinei.
Deşi mama ei nu era prima femeie care adusese un copil
pe lume. Astfel, o ajunsese vitregia, creascând aidoma
lăstarului stingher, ivit pe urmele unei tulpini dispărute,
fără niciun reazim, părăsit în bătaia ploilor şi vântului. Aşa
că, n-avusese după cine să se ia în viaţă. Nici măcar cu
cine să se sfătuiască. Rămânându-i doar plânsul şi oftatul
din belşug, cu capul îngropat în pernă, de teamă că-şi dă
de gol neliniştea, când implora în van: Învaţă-mă cum sămi
păzesc trupul, să nu mă las dusă în ispită, să nu-mi
întinez sufletul în păcat.
Îmbujorându-se că nu-şi putea înfrâna gândurile care îi
aminteau de coapse şi sânii arzând în cutremurări de fiori
străini, cărora nu avea grai să le spună: ce doriţi voi se va
împlini, dar încă nu ştiu când! Nici măcar nu ştia să aleagă
binele de rău, cum să se păzească, să nu intre în ruşine şi
pângărire! Se simţea înmugurind ca ramura smochinului şi
abia aştepta clipa când, dovedind florile viţei de vie, trupul
său avea să parfumeze văzduhul în vreme ce ea va sălta
ca puiul de cerb, peste costişe, în căutarea sufletului
pereche...
Privirile iscoditoare ale vecinilor nu o ocoleau. Şi cum
făcea o trăznaie, auzea cuvinte care o intrigau: de ce vă
miraţi, îndată are s-o apuce pe urmele mă’si .
Dintr-odată, se vedea pusă alături de mamă. Deşi, mai
toţi uitaseră şi cum arăta. Didorina nu le căuta pricină. Aşa
că, în timp ce auzea alte fete văietându-se că nu mai ştiau
cum să scape de ispitele dragostei, ei nu-i rămânea decât
să înghită în gol sau să inventeze poveşti.
Aşa, niţel câte niţel, o apucase pe urmele lui
Demndemedru. Care scornea mereu câte o povestioară.
Nu-i păsa că plouă, de ies apele dintre maluri, că e
zăpuşeală de se usucă rădăcina ierbii sau ninge cu bulgări
de zăpadă, ridicând nişte troiene până la cer, de nu se
mai puteau nici şoarecii strecura dintr-o parte de lume
în alta. Bunicul îşi vedea de urzeala la noua lui poveste,
spunând-o cu atâta patimă încât să n-o poată deosebi
nimeni de întâmplări petrecute aievea.
Măi copii, se bucura să le aţină calea mai ales celor
micuţi, când roiau prin poarta şcolii, ia, daţi-vă colea,
lângă moşu’, să vă spună el cum a fugit toată viaţa de
noroc. Auziţi, să vă minunaţi. Ascultaţi cum am păţit-o
întâia oară. Căzuse o iarnă grea şi de-abia strânsesem
un braţ de surcele, cât să aprind o dată focul, să-mi
dezmorţesc mâinile la căldura flăcărilor. Nici nu se
înteţiseră bine vâlvătăile, când văd că se apleacă pe
geam o umbră şi mă roagă să-i dau un lemn aprins, să
poată merge la lumina jarului pentru că are mult de
călătorit. Sărăntocul de mine s-a pus pe chibzuit: să-i
dau, să nu-i dau Dacă îi dau un lemn aprins, înseamnă
că focul meu se micşorează şi nu o să mai ţină prea
mult. Aşa că am alungat umbra: Oricine ai fi, pleacă în
pustii, de unde ai apărut! Caută-ţi prin alte răscruci
unde sunt focuri aprinse, cum de ţi-ai găsit să-mi ieşi
chiar mie în cale Şi umbra norocului dusă a fost. Dar
nu pentru totdeauna. Într-o zi de bâlci, umblam aiurea
prin mulţimea care mişuna ca un furnicar. Obosisem
aşa de mult că abia îmi mai puteam trage sufletul de
parcă m-ar fi prins vârtejul unei ape şi nu-mi mai dădea
drumul. Ei bine, chiar atunci o vedenie se apropie,
plutind peste capetele oamenilor, târând umbra după
ea. Am recunoscut-o imediat după glas, cu toate că nu i-
am văzut şi ochii pe care îi bănuiam în stare să pătrundă
şi prin albastrul cerului, c-altfel n-ar fi dat aşa de uşor
de mine. Omule, aud şoapta, prefăcându-se a mirare,
îmi pare că ne-am mai întâlnit.
Ce puteam să fac, de unde să am atâta curaj, aşa cum
fusesem luat pe nepregătite, să-i spun că se înşeală. Ei,
bine, dar nici să recunosc că aşa era, n-am putut. Am
tăcut, de teamă că, în viermuiala mulţimii, cine ştie
dacă nu-mi putea face şi de petrecanie, fără să bage
careva de seamă. I-ar fi fost simplu şi la îndemână să
profite de înghesuială şi să mă gâtuie până cădeam ca o
cârpă pe care oamenii, în forfota lor, ar fi călcat-o în
picioare. Până la urmă, spaima din mine a dat în clocot
şi am răbufnit: Du-te în pustii, acolo unde te-am trimis
şi altă dată să nu te mai prind că te ţii de capul meu!
Umbra, ascultătoare, a zbughit-o, cum sare câinele,
trimis să prindă piatra pe care ai aruncat-o! Aşa, careva
să zică, da, să nu uit, de ziua aia când, stând, abătut, sub
nucul de la Chisamera, aud că-mi şopteşte cineva, de
parcă se pitulase între frunzele mari şi catifelate pe care,
fiind spre seară, le vălurea un vânticel, din alea călduţe:
Că, tare arţăgos mai poţi să fii, omule! Iacătă-mă, viu,
pentru ultima oară, la tine. Nu mai tot tresări că n-am
de gând să-ţi cer nimic. Ai să-ţi dai seama ce-ai pierdut
când ai să vii şi tu sus la mine şi oricât ai să mă rogi, n-
am să te ascult, la fel cum ai făcut şi tu cu mine. Atâta,
doar, că eu n-am să te alung în pustiu sau înapoi, de
unde ai venit, cum te-ai năpustit tu asupra mea!
Acum, cred că vă daţi seama şi voi, măi, copii, la ceam
putut da cu piciorul şi încă de atâtea ori...
ION NETE
72